Bănci în umbră, shadow banking, bani în umbră

Când ne gândim la sistemul bancar, de cele mai multe ori ne vin în minte băncile propriu-zise, precum Banca Transilvania, BCR, BRD, etc. Totuși, sistemul bancar nu format doar din astfel de instituții, reglementate de băncile centrale ale țărilor în care operează.

O ramură considerabilă a sistemului bancar se află în „umbră”. Termenul englezesc este „shadow banking”, introdus în 2007 de Paul McCulley. Deși operațiunile și funcționalitatea acestor bănci din umbră este asemănătoare cu a celor din lumină (?), acestea nu sunt reglementate de autorități în ceea ce fac.

Ce este shadow banking?

Shadow banking (sau operațiunile bancare din „umbră”) simbolizează de fapt unul dintre numeroasele defecte ale sistemului financiar. Acest sistem a contribuit la crearea Marii Crize Financiare din 2008 (alături de factori precum creditarea excesivă și speculările de pe piețele imobiliare).

Când, la simpozionul organizat de Rezerva Federală a Kansas City, în 2007, economistul Paul McCulley a introdus termenul de „shadow banking” și operațiunile de tip „shadow banking”, McCulley se referea la:

Instituții financiare non-bancare, care se ocupă cu transformarea maturității.

Băncile comerciale se ocupă cu transformarea scadențelor, folosind depozite, de obicei pe termen scurt, pentru a finanța împrumuturi pe termen lung. Băncile din umbră fac ceva similar. Ele strâng (împrumută) fonduri pe termen scurt pe piețele monetare și folosesc aceste fonduri pentru a achiziționa active cu o maturitate mai lungă (a oferi împrumuturi sau a cumpăra obligațiuni).

Mai multe despre subiect, aici: Introducere în conceptul de dobândă

Dar, deoarece aceste instituții nu sunt subiectul reglementării bancare tradiționale, în situații critice nu vor putea să ia împrumuturi de la banca centrală (creditorul de ultimă instanță). De asemenea, nu au nici depozitari tradiționali, ai căror fonduri să fie asigurate de instituții precum Fondul de Garantare al Depozitelor Bancare.

Ipoteci rezidențiale

Băncile din umbră au atras atenția multor experți pentru prima dată, datorită rolului lor în creștere în transformarea ipotecilor rezidențiale în titluri valoroase.

„Lanțul de securitizare” începe cu crearea unei ipoteci, care apoi este cumpărată și vândută de una sau mai multe instituții financiare. În final, aceasta devine parte dintr-un pachet de împrumuturi ipotecare.

Acest pachet este folosit ca garanție pentru titlurile de valoare vândute investitorilor. Titlurile de valoare se numesc mortgage-backed securities (titluri garantate cu ipoteci), sau asset-backed securities (titluri garantate cu active).

Aproape fiecare pas – de la crearea ipotecii până la vânzarea titlului de valoare, se desfășoară în afara controlului direct al reglementatorilor.

O semi-reglementare

Comitetul pentru Stabilitate Financiară (FSB), o organizație a autorităților financiare și de supraveghere din țările cu economii dezvoltate și a instituțiilor financiare internaționale, a introdus o definiție mai largă pentru operațiunile de tip „shadow banking”:

Operațiunile de tip „shadow banking” sunt un sistem de intermediari financiari care desfășoară activități de transformare a scadențelor, a creditelor și a lichidităților fără a fi supuse reglementărilor bancare și fără a avea acces formal la lichiditățile băncii centrale sau la garanțiile de credit din sectorul public.

Aceasta include toate entitățile din afara sistemului bancar reglementat, care îndeplinesc funcția bancară principală – intermedierea creditului.

Cele patru aspecte cheie ale intermedierii sunt:

transformarea scadențelor – obținerea de fonduri pe termen scurt pentru a investi în active pe termen lung;
transformarea lichidității – un concept similar cu transformarea scadenței, care presupune utilizarea pasivelor monetare pentru a cumpăra active mai greu de vândut, cum ar fi împrumuturile;
levierul – utilizarea tehnicilor, cum ar fi împrumutul de fonduri pentru a cumpăra active pe termen lung pentru a mări potențialele profituri (sau pentru a reduce pierderile) dintr-o investiție;
transferul riscului de credit – asumarea riscului de neplată din partea debitorului și transferarea acestuia către o terță parte.

Conform acestei definiții, băncile în umbră includ brokerii-dealeri, care își finanțează activele prin acorduri de răscumpărare inversă (operațiuni repo).

În cadrul operațiunilor repo, entitatea care are nevoie de fonduri vinde titluri de valoare (acțiuni, obligațiuni, etc.) și promite să le răscumpere la un preț și o dată predeterminate. Cel mai adesea, astfel de tranzacții au loc între banca centrală și băncile comerciale pentru a oferi lichiditate piețelor financiare.

Fondurile de investiții care strâng fondurile investitorilor pentru a cumpăra titluri de valoare (obligațiuni corporative) sau titluri garantate de ipoteci, sunt, de asemenea, considerate bănci în umbră. La fel sunt și instituțiile financiare care vând titluri comerciale și folosesc încasările pentru a acorda împrumuturi gospodăriilor (numite companii financiare în multe țări).

De ce este „shadow banking” problemă?

Atât timp cât investitorii înțeleg ce se întâmplă și astfel de activități nu creează un risc inutil pentru sistemul financiar, băncile din umbră nu sunt un pericol. De altfel, nu există nimic „în umbră” în esență în obținerea de fonduri de la diferiți investitori, care ar dori să-și recupereze banii pe termen scurt și investirea acestor fonduri în active cu scadențe pe termen lung.

Problemele, însă, au apărut în timpul ultimei crize financiare globale, când investitorii au început să se îndoiască de valoarea reală a activelor pe termen lung (imobiliarele, în principal) și mulți dintre ei au decis să-și retragă fondurile deodată. Pentru a returna fondurile acestor investitori, băncile din umbră au trebuit să vândă active.

Lanțul deprecierilor

Astfel de „vânzări de foc” reduc de obicei valoarea activelor, și creează un lanț de prăbușiri în valoarea acestor active. Lanțul începe cu vânzările pentru lichiditate, după care se creează o panică generată de prețuri în scădere. În punctul culminant al crizei, atât de mulți investitori s-au retras sau au refuzat să reinvestească fondurile lor, încât instituțiile financiare – bănci și non-bănci – au întâmpinat dificultăți serioase de lichiditate.

Totul se termină cu atingerea unui preț echilibrat al activelor în cauză.

Dacă acest proces s-ar fi întâmplat în afara sistemului bancar, ar fi putut rămâne izolat și aceste structuri ar fi putut fi închise în mod corespunzător. Dar în zonele umbrite se aflau și instituții bancare. Unele bănci din umbră erau controlate de bănci comerciale și, pentru a-și păstra reputația, au fost salvate de banca-mamă mai puternică.

În alte cazuri, unele surse de finanțare pentru bănci au fost afectate din cauza nevoii băncilor din umbră de a se retrage de pe anumite piețe, inclusiv cele pe care băncile vând titluri comerciale și alte obligațiuni pe termen scurt. Și, deoarece aproape că nu exista transparență, adesea nu era clar cine, ce și cui datorează.

Pe scurt, structurile din zona operațiunilor bancare din umbră se caracterizează prin:

lipsa transparenței despre valoarea activelor deținute (uneori chiar și despre ce sunt aceste active);
o structură de guvernare neclară și încurcarea deținerii proprietății între bănci și băncile din umbră;
reglementări și controale reduse comparativ cu băncile tradiționale;
aproape nicio rezervă pentru a acoperi eventualele pierderi sau fonduri pentru răscumpărare;

Un astfel de sistem financiar, care în 2016 era estimat de FSB la o valoare de peste 100 de trilioane de dolari, nu poate exista în lipsa unor reglementări stricte. Iar acest lucru s-a văzut în 2008.

Concluzii

Umbrele pot fi înfricoșătoare pentru că ascund formele și dimensiunile obiectelor din ele. Același lucru este valabil și pentru băncile din umbră.

Determinarea mărimii sistemului bancar din umbră este deosebit de dificilă, deoarece multe dintre entitățile sale nu raportează către regulatorii guvernamentali.