Ce este un consiliu monetar și cum funcționează?

De câte ori leul își pierde din valoare față de euro, discuția se aprinde pentru două-trei zile. Se vorbește despre speculatori, despre ce a spus guvernatorul, despre ce cred analiștii că urmează. Apoi se stinge, până data viitoare.

Rareori ajunge cineva la întrebarea mult mai simplă și mult mai importantă: câtă libertate are, de fapt, instituția care emite banii pe care îi folosiți zilnic? Poate face ce vrea cu ei? Cine o oprește, dacă nu?

Aici stă diferența între un consiliu monetar și o autoritate monetară. Consiliul monetar este construit pe o promisiune greu de încălcat, scrisă în lege. O bancă centrală obișnuită funcționează pe promisiuni care pot fi revizuite ori de câte ori se schimbă spectrul politic. Tot ce urmează în acest articol decurge din această deosebire.

Ce este un consiliu monetar?

Pe scurt, un consiliu monetar este o instituție care emite monedă locală doar în schimbul unor rezerve valutare, la un curs fixat prin lege.

Există trei trăsături care deosebesc un astfel de consiliu de o bancă centrală, și-anume:

1. Fixează moneda locală la o monedă-ancoră, aleasă pentru stabilitatea ei previzibilă. De regulă, moneda-ancoră este euro sau dolarul american, dar poate fi și o marfă monetară, cum sunt aurul și argintul. Important e că acest curs nu e o țintă și nici o preferință a cuiva, ci o obligație legală.
2. Moneda nouă apare doar când intră rezerve noi. Consiliul deține active cu risc scăzut, purtătoare de dobândă, exprimate în moneda-ancoră, în valoare de 100% din ce a emis, adesea puțin peste, strict ca protecție împotriva unor pierderi mici la titlurile deținute.
3. Cea mai importantă trăsătură ține de faptul că nu are aproape nicio putere de decizie. Nu stabilește dobânzi. Nu poate hotărî că economia are nevoie de mai mulți bani în trimestrul acesta față de cel anterior. Nu poate împrumuta guvernul. Seamănă mai degrabă cu un depozitar decât cu o instituție de politică economică. 

Din aceste motive, un consiliu monetar are nevoie de câțiva angajați care fac operațiuni de rutină, în timp ce Banca Populară a Chinei are vreo 120.000 de angajați, iar Bundesbank și Banca Franței în jur de 10.000 fiecare.

Comparația nu e o glumă despre birocrație. Numărul de angajați vă spune destul de precis câtă judecată presupune fiecare sistem. Consiliul monetar nu are nevoie aproape deloc de judecată, fiindcă nu schimbă parametri macroeconomici (rata inflației sau a dobânzii) după modele interne sau după voința politică.

Cum funcționează un consiliu monetar?

Cursul într-un sistem cu un consiliu monetar e stabilit prin lege. În sistemele bine construite, cursul apare în statutul de înființare, uneori chiar în constituție, și poate fi modificat doar în situații de urgență definite strict. Bulgaria și-a fixat leva la 1,95583 față de euro în 1997 și a menținut exact același curs timp de 28 de ani, până când leva a fost înlocuită de euro, la 1 ianuarie 2026.

Baza monetară – bancnotele și monedele din circulație, plus depozitele pe care băncile comerciale le țin la consiliu – are în spate, unitate cu unitate, un activ extern corespunzător. În exemplul levei bulgărești, pentru fiecare leva dată în circulație de către Banca Națională a Bulgariei (BNB), banca era obligată să țină drept rezerve aproximativ 0,51 de unități din moneda-ancoră (inițial marca germană, ulterior euro).

Distincția dintre sistemul bazat exclusiv pe un consiliu monetar și cel din Bulgaria până la aderarea la zona euro era faptul că în Bulgaria nu a existat un consiliu separat care să asigure convertibilitatea levei bulgărești în mărci germane sau euro. 

În esență, BNB a fost separat în trei departamente:

• Emisiune;
• Supraveghere;
• Bancar.

Departamentul de emisiune avea obligația legală de a emite leva doar dacă exista un influx de euro în țară.

Rămâne întrebarea:

„De unde vin banii noi?”

Când o țară încasează din exporturi și investiții mai mult decât cheltuiește în afară, intră valută, oamenii schimbă o parte în monedă internă și masa monetară crește. Când fluxul se inversează, masa monetară se restrânge. Nimeni nu hotărăște asta; se întâmplă prin milioane de tranzacții mărunte, ale unor oameni care nici măcar nu se gândesc la masa monetară atunci când fac schimbul.

Principalele diferențe dintre un consiliu monetar și o bancă centrală obișnuită

Politica cursului de schimb valutar

Un consiliu monetar ține un curs cu adevărat fix, iar istoricul e neobișnuit de bun. De la primul consiliu monetar (din insulele Mauritius, sub conducerea Coroanei Britanie), înființat în 1849, aceste sisteme și-au păstrat rolurile cu o consecvență pe care puține instituții economice o pot arăta.

Cifrele vorbesc de la sine. Un studiu realizat pe 16 țări latino-americane și Jamaica, între 1957 și 1990, a găsit că durata mediană a unei ancorări la dolar a fost de zece luni, iar o analiză a Fondului Monetar Internațional pe 32 de economii dezvoltate și emergente, între 1985 și 2002, ajunge la o mediană de patru trimestre (un an calendaristic). 

Nigeria și-a abandonat cursul administrat în iunie 2023, iar naira (moneda Nigeriei) a pierdut o treime din valoare într-o singură săptămână. Etiopia a renunțat în iulie 2024 la cursul fix ținut de banca centrală, iar birr-ul a trecut de la 57 la peste 110 unități pe dolar în zece zile. Lira egipteană a pierdut peste două treimi din valoare față de începutul lui 2022. Cazul-limită rămâne Libanul, care își ținea lira la 1.507,5 pe dolar din 1997, însă ancorarea a cedat în octombrie 2019, moneda a pierdut peste 98% din valoare, iar în februarie 2024 cursul oficial a fost mutat la 89.500 de lire pentru un dolar american.

Consiliile monetare produc cifre de altă natură. Cel din Insulele Faulkland ține același curs față de lira sterlină din 1899, cel din Djibouti față de dolar din 1949, cel din Brunei față de dolarul singaporez din 1952. Hong Kongul își apără nivelul din 1983 fără nicio întrerupere, inclusiv prin turbulențele din 2025, când banda a fost atinsă la ambele capete în câteva săptămâni.

În timpul Marii Depresie a anilor ‘30, toate consiliile monetare existente la acel moment au reușit să își păstreze cursul și convertibilitatea, spre deosebire de aproape toate băncile centrale ale vremii. Cât despre Bulgaria, care își legase leva în 1997 de marca germană, cursul de 1,95583 a rezistat până în ianuarie 2026, când leva a fost înlocuită cu euro la exact același curs de schimb.

Controlul asupra dobânzilor și asupra masei monetare

Un consiliu monetar preia aproape integral politica monetară a țării-ancoră. Dacă Banca Centrală Europeană reduce dobânzile, scad dobânzile și în țara cu moneda ancorată la euro, fie că li se potrivește condițiilor locale, fie că nu.

O bancă centrală obișnuită poate reacționa la ce se întâmplă acasă. Taie dobânzile într-o recesiune, le urcă împotriva inflației, injectează lichiditate în timpul unei panici. Susținătorii numesc asta flexibilitate. Merită însă spus și faptul că o bancă centrală are puterea de a crea bani pe care nu i-a câștigat nimeni și de a-i da unora înaintea altora.

Ordinea contează mai mult decât pare. Banii noi nu se împrăștie uniform prin economie, ci intră în puncte precise, fie prin sistemul bancar, prin nevoile de finanțare ale statului, prin marii datornici. Cine îi cheltuie primul cumpără la prețurile de ieri. Cine îi primește ultimul, de obicei salariatul și pensionarul, cumpără la prețuri mai ridicate. Între cei doi are loc un transfer de valoare pe care nimeni nu l-a votat, pe care nimeni nu-l vede în buget și care merge constant dinspre public spre stat. Un consiliu monetar nu poate face asta, și în asta stă cea mai mare calitate a lui.

Rezervele din spatele banilor nou-emiși

Consiliul monetar ține rezerve valutare de 100% sau puțin peste față de pasivele sale (adică față de banii emiși), stabilite prin lege, cu plafon, nu doar cu prag minim.

O bancă centrală obișnuită ține rezerve în funcție de deciziile interne. Chiar unde există un minim, nu există maxim și nicio legătură obligatorie între rezerve și banii emiși. O bancă centrală poate să dețină 30%, 130% sau 330% sub formă de rezerve care să garanteze valoare monedei emise.

În România, de exemplu, leii în circulație sunt acoperiți în proporție de aproximativ 290% din rezervele deținute de Banca Națională a României (aur și valută). Excesul acesta de acoperire este folosit pentru controlarea variației cursului de schimb dintre leu și euro.

Sprijinul pentru bănci și pentru stat

Consiliul monetar nu poate salva o bancă și nu poate împrumuta statul. Nu are mecanismele necesare, spre deosebire de o bancă centrală.

O bancă centrală are aceste puteri, asupra cărora se iau decizii de fiecare dată când o bancă comerciale este în pragul falimentului. Dacă pierderea e plafonată de cineva care intervine, iar câștigul rămâne întreg, creditul riscant devine opțiunea rezonabilă. Așa ajunge dobânda să scadă fără ca cineva să fi economisit, iar antreprenorii să pornească proiecte lungi pentru care resursele nu există. Câțiva ani pare că economia zboară, apoi peisajul se umple de șantiere oprite, cum s-a întâmplat în 2009.

Fără salvator, fiecare risc rămâne în bilanțul celui care și l-a asumat. Creditul rămâne legat de economisirile reale, iar ce se construiește seamănă cu ce vor oamenii. Statul cheltuie doar din ce încasează sau din ce împrumută la dobânda pieței. Iar în consiliile monetare ortodoxe nicio bancă mare nu a dat faliment, tocmai pentru că nimeni nu le garanta salvarea.

Care sunt principalele avantaje ale unui consiliu monetar?

Primul beneficiu este credibilitatea. Regula privind cursul de schimb fix fiind obligatorie și la vedere, piețele au mai multă încredere în ea. Un consiliu monetar e transparent într-un fel în care o bancă centrală nu are cum să fie. O bancă centrală e o instituție a cărei eficacitate depinde parțial de capacitatea de a lua lumea prin surprindere.

Al doilea, și cel mai vizibil în buzunar, e că nu se mai pot crea bani pe plan intern după voie. Consiliul nu poate finanța guvernul și nu poate împrumuta întreprinderile de stat, așa că politicienilor le apar constrângeri bugetare dure peste noapte, automat, fără negocieri care să poată fi redeschise peste un an.

Al treilea ține de viteză, iar aici consiliile monetare și-au dovedit cel mai convingător valoarea. Bulgaria anului 1997 era în hiperinflație și consiliul monetar a oprit-o. Estonia în 1992 și Lituania în 1994 ieșeau din prăbușirea sistemului monetar sovietic. În fiecare caz, inflația a scăzut dramatic și creșterea econoimcă a devenit pozitivă.

Și încă ceva, mai puțin evident. Un consiliu monetar nu cere lista lungă de precondiții pe care instituțiile internaționale o pun de obicei pe masă. Reforma fiscală, cea bancară și cea a comerțului sunt toate de dorit, dar nu trebuie așteptate. Odată ce statul nu mai poate tipări, e obligat ori să taxeze, ori să se împrumute cinstit, ori să taie cheltuieli. Presiunea vine de la sine.

Care sunt principalele dezavantaje ale unui consiliu monetar?

Costurile sunt reale și ar fi necinstit să fie trecute rapid cu vederea.

Dependența de dobânzile din țara-ancoră este o problemă serioasă. Un consiliu monetar nu desființează manipularea monetară, ci o externalizează. Valoarea monedei locale nu depinde de puterea economică a țării, ci de politica monetară a monedei-ancoră.

Astfel, dacă economia monedei-ancoră devine inflaționistă, dobânzile fiind reduse sub nivelul natural a pieței, și moneda țării cu consiliul monetar va suferi de o devalorizare față de bunurile și serviciile din economie. Iar acesta este un risc serios, întrucât, în cazul Bulgariei, dacă legarea levei de euro inițial a presupus politici fiscale și monetare conservatoare în zona euro, prin influența importantă a Bundesbankului (banca centrală a Germaniei), după Criza din 2008 acest conservatorism economic a fost înlocuit de inflaționismul țărilor precum Franța, Italia și Spania.

Mai multe despre subiect, aici: Adoptarea monedei euro – beneficii și costuri

Pe de altă parte, având cursul de schimb valutar blocat, o țară care își pierde competitivitatea e obligată să se ajusteze intern. Salariile și prețurile trebuie să scadă față de țara-ancoră, ceea ce e mai lent și mult mai greu de suportat social decât o devalorizare. Guvernele trebuie să țină bugete mai strânse decât și-ar dori. Iar construirea acoperirii de 100% presupune dobândirea unor active externe reale, care nu vin gratis.

Cum afectează cele două sisteme monetare firmele și gospodăriile?

Sub un consiliu monetar, inflația tinde să se apropie de cea din țara-ancoră, ceea ce face planificarea pe termen lung mult mai ușoară. Un constructor poate da un preț pentru o lucrare peste optsprezece luni fără să își facă griji că va avea costuri operaționale mult mai ridicate decât cele curente. O familie poate lua un credit ipotecar fără să aibă rețineri privind costul împrumutului (dobânda variabilă) peste câțiva ani. Sub un sistem discreționar (cel cu o bancă centrală), în schimb, fiecare contract pe termen lung conține un pariu ascuns pe ce va decide banca centrală.

Cele mai importante influențe au loc la nivelul variației cursului de schimb valutar. O depreciere de 10% a monedei locale vă mărește datoria denominată în valută cu 10%. Gospodăriile și firmele din România au suferit (unii încă mai suferă) de pe urma creditelor ipotecare denominate în franci elvețieni. Un consiliu monetar elimină acest risc față de moneda-ancoră, deși nu și față de alte valute. Pe de altă parte, exportatorii pierd perna de siguranță pe care o oferă o monedă mai slabă atunci când devin necompetitivi.

Diferă și ce se întâmplă în timpul unei crize bancare. Sub o bancă centrală, o bancă în dificultate poate fi ținută în viață cu lichiditate de urgență. Sub un consiliu monetar, aceasta cel mai probabil va falimenta. Pe termen scurt, prima variantă pare mai blândă. Pe termen lung însă, într-un sistem unde băncile care își asumă prea multe riscuri chiar sunt șterse din piață.

Cum îi afectează cele două sisteme monetare pe cei care economisesc și pe investitori?

Un consiliu monetar chiar reduce volatilitatea pe termen scurt față de ancoră. Dacă economisiți în lei, iar viața dumneavoastră e prețuită în euro, un curs fixat prin lege poate părea un beneficiu direct.

Într-un sistem flexibil, riscul valutar e mai mare și, ceea ce contează, nu e simetric. Monedele administrate de bănci centrale discreționare se depreciază față de ancorele solide mult mai des decât se apreciază. Leul românesc nu a avut niciodată o perioadă lungă de apreciere față de euro.

Partea care se pierde însă mereu din discuție e că niciunul dintre sisteme nu vă apără puterea de cumpărare. Consiliul monetar vă apără de tipărirea de bani a propriului guvern, dar nu de cea a ancorei. Dacă țineți lei sub un consiliu ancorat la euro, iar BCE creează euro mai repede decât se produc bunuri, economiile dumneavoastră pierd valoare la fel de sigur precum sub actualul sistem cu o bancă centrală. Tot ce s-a schimbat este instituția care vă reduce puterea de cumpărare, nu a fost oprit fenomenul.

Cum funcționează sistemul monetar în România?

România nu are consiliu monetar. Are o bancă centrală care țintește inflația sub un sistem de flotare controlată.

În practică, Banca Națională a României intervine pe piața valutară ca să țină leul într-o bandă relativ îngustă față de euro. Nu publică nici amploarea intervențiilor, nici raționamentul din spatele lor, dar stabilitatea cursului joacă evident un rol important în strategia ei. Așa că leul nici nu flotează cu adevărat, nici nu e fix. E ținut.

Riscul cel mai evident și care a fost resimțit în ultimii doi ani, este tocmai natura acestui control. În momentul în care presiunile asupra cursului devin prea mari, „stabilitatea cursului de schimb” dispare și apar deprecieri ale leului față de euro de până la 3% într-o singură zi. Astfel, antreprenorii și gospodăriile sunt expuse unui sistem cu o stabilitate mascată, întrucât inclusiv puterea de intervenție a BNR este limitată.

Mai mult, cu cât o bancă centrală intervine mai mult pentru a-și salva moneda de la o depreciere bruscă, cu atât investitorii devin mai reticenți la deținerea activelor denominate în moneda respectivă. Astfel, se creează un efect de bulgăre de zăpadă, prin care orice intervenție suplimentară a băncii centrale este contracarată de pierderea încrederii de către investitori.

Ar putea un consiliu monetar să apropie România de zona euro?

Ideea revine la câțiva ani în spațiul public românesc și merită un răspuns serios, nu o ridicare din umeri.

Argumentul sună convingător. Bulgaria a adoptat un consiliu monetar în 1997, în plină hiperinflație, a fixat leva la marcă și apoi la euro, a ținut cursul fix timp de 28 de ani, a păstrat inflația și deficitele sub control, a intrat în Mecanismul Cursului de Schimb II în 2020 și a trecut la euro la 1 ianuarie 2026. România, care a intrat în UE în același an cu Bulgaria, nu are nici acum o dată realistă.

Guvernul a reconfirmat în 2023 ținta anului 2029, Consiliul Fiscal a spus că 2029–2030 pare mai plauzibil, iar evaluarea OCDE din 2026 a concluzionat că inflația ridicată și deficitele fac puțin probabilă intrarea în MCS II în următorii ani. Acordul politic privind continuarea procesului, anunțat în august 2026, e o declarație de intenție, nu un calendar.

Argumentele în favoare

Trei lucruri s-ar întâmpla repede. Banca centrală nu ar mai putea acomoda deficitul bugetar, ceea ce ar impune consolidarea fiscală în loc doar să o recomande. Inflația ar cădea spre nivelurile din zona euro într-un an sau doi, cum s-a întâmplat în Bulgaria, Estonia și Lituania. 

Ar dispărea riscul valutar leu – euro care stă astăzi ascuns în fiecare credit ipotecar, în fiecare împrumut corporativ și în fiecare contract pe termen lung din țară.

Argumentele împotrivă și partea grea

Obstacolul e cursul de la care se pornește. Consiliul monetar trebuie lansat la un nivel cu care țara chiar poate trăi, fiindcă după aceea nu mai există ajustare. Un curs prea redus, și economia macină ani de deflație internă. Un curs prea ridicat și blocați din prima o pierdere de putere de cumpărare pentru toți cei care au lei.

Când ideea a fost lansată public în 2019, guvernatorul BNR a răspuns că un consiliu monetar ar presupune probabil fixarea euro la 7–8 lei, într-un moment în care piața era la 4,75. Dacă estimarea era corectă rămâne discutabil, cu atât mai mult cu cât a fost făcută în plină ceartă politică. Direcția însă nu e discutabilă: un curs credibil de fixare ar fi sensibil mai slab decât cel de azi, pentru că actualul e susținut de intervenții și de diferențialul de dobândă, nu de fundamente. Chiar și după deprecierea recentă, analiștii bancari plasează valoarea corectă a leului pe la 5,35 față de euro.

A doua obiecție e întemeiată și vine direct din lista de dezavantaje. Sub un curs fix, fără finanțe publice foarte disciplinate, dezechilibrele se adună în tăcere, iar ajustarea de mai târziu poate avea consecințe grave. Consiliul monetar nu fabrică disciplină fiscală, doar închide portița de scăpare. Dacă sistemul politic refuză să se ajusteze, se izbește de constrângere în loc să devalorizeze pe lângă ea.

De ce zona euro nu e portul sigur cu care e prezentată?

Euro e descris de obicei ca ancoră de stabilitate. Arhitectura lui instituțională arată altceva.

Începeți cu felul în care e construit. Fiecare stat membru își emite propria datorie, dar moneda e comună. Băncile cumpără titluri de stat și le pot folosi drept garanție ca să obțină euro nou creați de la banca centrală. Guvernul care se împrumută și cheltuie cel mai repede primește primul banii noi, la prețurile de acum Costul, sub forma unor prețuri mai mari în toată zona monetară, se împrăștie peste 350 de milioane de oameni, dintre care cei mai mulți trăiesc în alte țări și nu au votat niciodată acel buget. Beneficiile rămân naționale, costurile se împart. E un stimulent structural pentru deficite, și explică de ce regulile privind deficitul au fost încălcate de aproape toată lumea aproape imediat, inclusiv de țările care le scriseseră.

Clauza de neasumare a datoriilor nu a supraviețuit primului contact cu o criză. Nici interdicția de a finanța guvernele, din momentul în care programele de cumpărare de obligațiuni au fost îmbrăcate în haina operațiunilor de politică monetară. Reguli care obligă doar când economia o duce bine nu sunt, la drept vorbind, reguli.

Merită amintit și că euro a fost un proiect politic înainte de a fi unul monetar. A fost construit ca să facă integrarea ireversibilă, iar argumentele monetare au fost adunate pe parcurs.

Ce s-a pierdut cu totul e singura disciplină care chiar funcționa. Înainte de euro, un guvern expansionist fiscal își vedea moneda scăzând față de marca germană imediat, iar comparația aceea zilnică era o constrângere reală. Uniunea monetară a înlocuit-o cu o singură dobândă pentru douăzeci și una de economii cu productivități diferite, piețe ale muncii diferite și culturi fiscale diferite. Oricare ar fi acea dobândă, pentru cele mai multe dintre ele e greșită.

Argumentul pentru bani concurențiali, acoperiți în marfă

Un consiliu monetar e o îmbunătățire reală față de o bancă centrală discreționară. Oprește taxa prin inflație pe plan intern, oprește finanțarea deficitelor, e transparent și e greu de politizat. Dacă alegerea e doar între cele două, câștigă din simplu motiv de echitate.

Rămâne totuși un monopol de stat asupra emisiunii de bani, cu două slăbiciuni de structură.

Prima: acoperă integral baza monetară, nu întreaga masă monetară. Băncile comerciale continuă să funcționeze cu rezerve fracționare deasupra ei, creditul se poate extinde în continuare dincolo de economisirile reale, iar ciclul economic poate apărea în continuare, doar că declanșatorul vine din afară.

A doua: ancora e moneda fiat a altcuiva. Ați schimbat o politică monetară internă arbitrară cu una externă arbitrară, ceea ce e un progres, dar nu o soluție.

Aranjamentul mai sănătos e sistemul bancar concurențial cu ancoră într-o marfă. Acolo nu există bancă centrală, nu există emitent unic, nu există împrumutător de ultimă instanță și niciun privilegiu legal pentru vreo bancă. Băncile emit bancnote și depozite convertibile într-o marfă, istoric aur sau argint. Banca ce emite prea mult își vede bancnotele întorcându-se la răscumpărare prin sistemul de compensare, pierde rezerve și e obligată să se oprească. Disciplina e automată, continuă și impusă de concurenți, nu de un reglementator care trebuie să observe la timp problema și să aibă și curajul să intervină.

Nu e un experiment de gândire. Sisteme bancare concurențiale au existat în aproape 60 de țări în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, au fost în general stabile și în general capabile să mențină convertibilitatea în aur sau argint. Au fost înlocuite de consilii monetare și de bănci centrale nu pentru că ar fi eșuat, ci din cauza unui curent politic care mergea spre monopolizarea emisiunii de bani într-un organism de stat. Într-un asemenea sistem, profitul din emiterea de bani e erodat de concurență și ajunge la utilizatori, în loc să rămână la o autoritate monetară sau la trezorerie.

Ierarhia, din perspectiva libertății economice și a stabilității pe termen scurt, arată astfel:

1.     Sistem bancar concurențial pe etalon-marfă. Banii trec prin alegerea consumatorului și prin testul profitului și al pierderii, ca orice alt bun;
2.     Consiliul monetar. Un monopol, dar supus regulilor și transparent, care nu poate inflata intern și nu poate finanța statul. O adevărată constituție monetară.
3.     Banca centrală discreționară. Un monopol cu puterea de a crea bani după voie, de a finanța statul și de a redistribui invizibil putere de cumpărare spre cei care primesc primii banii noi.

România are al treilea sistem, în care BNR decide în mod discreționar cantitatea de bani din economie.

Concluzii

Consiliul monetar cumpără stabilitate și predictibilitate în fața unui sistem monetar cu o bancă centrală. Prețul acesteia este, însă, un curs care nu va reflecta în mod constant starea economică a țării care și-a ancorat moneda. Interzicerea băncii centrale de a manipula cantitatea de bani îngheață cel mai important preț din economie la o cifră aleasă într-o anumită zi, și-anume cursul de schimb. Țara din spatele cursului fixat nu stă pe loc, iar cifra încetează treptat să mai spună adevărul despre evoluția economică a acesteia.

Întrebarea nu ar trebui să fie, deci, dacă România va alege un consiliu monetar sau dacă va continua cu o bancă centrală, ci încotro se îndreaptă economia pe termen lung.

Iar consiliul monetar e mai eficient ca etapă decât ca punct final. Acesta face partea cea mai grea a drumului spre un sistem în care banii nu mai sunt monopolul nimănui. Îi ia statului dreptul de a tipări și obligă din nou banca emitentă să preschimbe bancnotele în ceva real, la cerere. Odată ajunsă acolo, o țară are deja un depozit cu rezerve și o monedă convertibilă, iar de aici până la a lăsa mai mulți emitenți să concureze e un pas mic. Din punctul în care se află România acum, cu o bancă centrală care poate acționa în orice mod decide, e un drum de câteva generații.