Economia Chinei: istorie, principii și dezvoltare

De-a lungul ultimelor cinci decenii, China a adoptat multe reforme care i-au schimbat importanța financiară la nivel global. A trece de la foamete și sărăcie extremă datorită proiectului „Marele Salt Înainte” al lui Mao Zedong, la a fi a doua cea mai mare economie a lumii, chinezii au parcurs un drum lung pentru a fi superputerea de astăzi.

Mai multe despre cum China a devenit exportatorul global aici: Pericolul reprezentat de exporturile din China I: Nașterea exportatorului global hegemon

În acest articol voi răspunde la o întrebare foarte importantă: va suferi economia Chinei de o recesiune gravă înainte de a deveni superputerea numărul unu a lumii?

Fundamentele istorice ale economiei chineze

China nu este o putere economică nouă, ci una care pare că își recâștigă un loc onorabil în rândul superputerilor globale. Primul stat imperial chinez s-a născut în 221 î.e.n., când Qin Shi Huang a unificat regatele aflate în război și a standardizat scrierea, moneda și unitățile de măsură.

De-a lungul a peste două milenii de dinastii – Han, Tang, Song, Yuan, Ming și Qing – China a fost, conform economistului Angus Maddison, cea mai mare economie a lumii între 1500 și 1870, reprezentând în jur de o treime din PIB-ul global în 1820. Abia Revoluția Industrială și înfrângerile secolului XIX aveau să o împingă spre marginea scenei mondiale.

Marile invenții chineze

Imperiul Chinez nu a fost doar mare, ci și inventiv. Cele patru mari invenții ale Chinei antice – hârtia, busola, praful de pușcă și tiparul – au modelat civilizația mondială. Hârtia a fost perfecționată de Cai Lun în jurul anului 105, sub dinastia Han, înlocuind mătasea și bambusul scumpe. Praful de pușcă a apărut din experimentele alchimiștilor din dinastia Tang (secolul IX), care căutau, în mod ironic, elixirul nemuririi. Unul din rezultatele prafului de pușcă sunt artificiile folosite la ceremonii, alături de primele arme de foc.

Cea mai importantă descoperire pentru tema noastră a venit însă în domeniul banilor. Sub dinastia Song, negustorii din Sichuan au început să emită bilete de hârtie numite jiaozi, iar în anul 1023 statul le-a preluat, astfel ducând la crearea primei monede de hârtie din lume.

Experimentul a sfârșit conform așteptărilor. Tipărită în exces, moneda de hârtie a dinastiei Ming și-a pierdut peste 90% din valoare până la finalul secolului XV, fiind o primă lecție despre ce se întâmplă când statul creează bani din nimic.

Drumul Mătăsii

Cea mai cunoscută expresie a importanței economice a Chinei antice este Drumul Mătăsii. Rețeaua de rute comerciale a fost deschisă oficial în jurul anului 130 î.e.n., sub împăratul Wu al dinastiei Han, după ce emisarul Zhang Qian a explorat regiunile din vest și a raportat existența unor civilizații bogate dincolo de deșerturi.

Timp de aproape un mileniu și jumătate (până când Imperiul Otoman a închis rutele, în 1453), Drumul Mătăsii a legat China de Asia Centrală, Persia, lumea arabă și, în cele din urmă, de Imperiul Roman. Pe el au călătorit mătasea, porțelanul și ceaiul, dar și hârtia, care a ajuns astfel în Asia Centrală și apoi în Europa.

Pentru China, ruta a însemnat mai mult decât profit comercial. A transformat-o într-un nod central al economiei mondiale antice și i-a consolidat reputația de furnizor al celor mai râvnite mărfuri ale lumii, un rol pe care încearcă să-l recapete astăzi prin inițiative precum „One Belt, One Road”.

Obsesia Chinei pentru argint

Spre deosebire de Europa, China nu a avut aurul drept etalon monetar, ci argintul, iar rădăcina acestei preferințe a fost impozitarea. După eșecul jiaozi de hârtie, dinastiile Ming și Qing s-au întors la metale, iar în 1581 ministrul Zhang Juzheng a promulgat în întregul imperiu „Legea unei singure lovituri de bici”. Această lege a impus ca zecile de taxe și obligații în muncă să fost comasate într-o singură plată, datorată exclusiv în argint.

Problema era că China nu producea suficient argint. De-a lungul secolelor XVII și XVIII, statul a devenit dependent de importuri, mai ales de la spanioli, din minele de la Potosí din America de Sud, și de la japonezi. „Piesele de opt”, primii dolari spanioli, au devenit astfel sângele care alimenta fiscalitatea chineză.

Această dependență devenise o vulnerabilitate uriașă. Când fluxul de argint se întrerupea, statul rămânea fără venituri. Era exact slăbiciunea pe care Occidentul avea să o exploateze în secolul următor.

Criza opiumului

Slăbiciunea Chinei pentru argint a devenit catastrofală în secolul XIX. Europenii, în special britanicii, erau avizi de ceai, mătase și porțelan chinezesc, dar nu aveau aproape nimic de oferit în schimb, așa că plăteau în argint. Pentru a opri însă pierderea rezervelor de metal, Compania Britanică a Indiilor de Est a găsit o soluție: opiul cultivat în India, vândut ilegal în China pentru argint.

Dependența s-a răspândit rapid, iar fluxurile de argint și-au schimbat aproape instant direcția, ieșind din China. Când autoritățile Qing au confiscat și distrus depozitele de opiu din China, Marea Britanie a răspuns militar. Primul Război al Opiului (1839–1842) s-a încheiat cu o înfrângere zdrobitoare a Chinei și cu Tratatul de la Nanking. Tratatul prevedea cedarea Hong Kongului, deschiderea a cinci porturi comerciale și despăgubiri uriașe plătite Occidentului.

A urmat un al doilea război (1856–1860), pierdut din nou. Aceste înfrângeri au marcat începutul a ceea ce chinezii numesc „secolul umilinței”, perioada în care cea mai mare economie a lumii a fost redusă la o cvasi-colonie, iar ponderea ei în PIB-ul global s-a prăbușit de la o treime, către doar 5%.

Marșul cel Lung și Revoluția din 1934

Secolul umilinței a măcinat dinastia Qing, care s-a prăbușit în 1912, lăsând loc unei republici fragile și unui deceniu de războaie civile. Din acest haos s-au ridicat două forțe rivale: naționaliștii lui Chiang Kai-shek și comuniștii conduși tot mai vizibil de Mao Zedong.

În octombrie 1934, încercuit de armata naționalistă, Partidul Comunist Chinez a fost obligat să-și abandoneze baza din Jiangxi și să pornească într-o retragere de aproape 10.000 de kilometri, cunoscută drept Marșul cel Lung. Din cei aproximativ 86.000 de soldați plecați la drum, mai puțin de 10% au ajuns în Shaanxi. Tocmai în timpul acestui marș Mao și-a consolidat controlul asupra partidului.

Înfrângerea aparentă s-a dovedit a fi nașterea unui regim. Comuniștii au supraviețuit, s-au regrupat și, după înfrângerea Japoniei și reluarea războiului civil, au preluat puterea în 1949, fondând Republica Populară Chineză. Cu această victorie, China intră într-o nouă eră economică, cea a planificării centralizate.

Era Mao: economia de comandă

Odată cu proclamarea Republicii Populare Chineze, în octombrie 1949, China a intrat într-o eră economică radical diferită. Mao Zedong și Partidul Comunist au importat modelul sovietic: o economie de comandă în care statul deținea pământul, fabricile și comerțul, iar prețurile și producția nu erau stabilite de piață, ci de planificatori. Proprietatea privată a fost, treptat, desființată, iar deciziile economice au fost centralizate la vârful partidului.

Timp de aproape trei decenii, această economie a oscilat între planificare metodică și campanii ideologice care au costat milioane de vieți. Pentru a înțelege de unde pleca China odată cu reformele lui Deng Xiaoping, trebuie să analizăm trei momente economice definitorii ale erei Mao.

Primul plan cincinal

Prima etapă a economiei de comandă a fost și cea mai dictată dintre toate. Inspirat de călătoria sa la Moscova din 1949 și convins că doar industrializarea poate garanta independența economică a statului, Mao a adoptat modelul sovietic de planificare. Așa s-a născut Primul plan cincinal (1953–1957).

Obiectivul era clar: transformarea unei țări agrare într-o putere industrială. Aproximativ 20% din resursele naționale au fost direcționate către investiții, iar peste jumătate din cheltuielile de capital au mers către industria grea. Uniunea Sovietică a fost partenerul indispensabil, care a oferit un împrumut de 300 de milioane de dolari pe perioadă de cinci ani, mii de ingineri și tehnicieni și a contribuit la construirea a 156 de proiecte industriale prioritare.

Pe hârtie, rezultatele au fost impresionante. Producția industrială s-a mai mult decât dublat, cu o creștere anuală de circa 16%, iar producția de oțel a urcat de la 1,35 milioane de tone în 1952 la peste 5,2 milioane în 1957. În paralel, statul a demarat „transformarea socialistă”. Până în 1957, peste 93% dintre gospodăriile țărănești fuseseră organizate în cooperative, iar industria și comerțul privat erau convertite în întreprinderi mixte de stat.

Planul a funcționat suficient de bine încât să-i confirme lui Mao convingerea că mobilizarea în masă poate accelera dezvoltarea. Era exact lecția greșită, iar consecințele aveau să fie catastrofale în campania care a urmat.

Marele Salt Înainte

În 1958, Mao a lansat programul „Marele Salt Înainte”, un plan menit să transforme China într-o superputere industrială și agricolă, succesul fiind măsurat prin depășirea producției de oțel a Marii Britanii. Țăranii au fost organizați în comune populare uriașe, iar circa 90 de milioane de oameni, adică aproape unul din șapte chinezi, au fost mobilizați să producă oțel în cuptoare improvizate, în propriile curți.

Rezultatul a fost un dezastru. Oțelul obținut în cuptoarele de lut era inutilizabil, iar pentru a atinge cotele impuse, oamenii și-au topit uneltele, oalele și chiar bijuteriile. Cu forța de muncă deturnată de la agricultură către industrie, recoltele s-au prăbușit. În același timp, statul a continuat să rechiziționeze cantități tot mai mari de cereale, pe baza unor raportări false, umflate de teama oficialilor de a contrazice partidul, și să le exporte pentru a plăti datorii și a oferi ajutor extern.

A urmat Marea Foamete, cel mai mortal eveniment de înfometare în masă din istoria omenirii. Estimările variază de la 15 la 55 de milioane de morți, consensul situându-se în jurul a 30 – 45 de milioane de vieți pierdute pe seama organizării centralizate a economiei.

Marele Salt Înainte a fost oprit, iar Mao a fost temporar marginalizat în partid, suferind o umilință pe care nu avea să o ierte.

Revoluția Culturală

Marginalizat după eșecul Marelui Salt Înainte, Mao s-a întors la putere în 1966 printr-o nouă campanie: Revoluția Culturală (1966–1976). Oficial, scopul era „purificarea” partidului și a societății de elemente „capitaliste” și „feudale”. În practică, a fost și o luptă pentru putere, prin care Mao i-a eliminat pe rivalii pragmatici precum Liu Shaoqi și Deng Xiaoping.

Spre deosebire de Marele Salt Înainte, Revoluția Culturală a fost în primul rând o convulsie politică, nu o nouă rețetă economică. Dar efectele asupra economiei au fost profunde. Activitatea Gărzilor Roșii și haosul politic au cauzat o contracție a producției industriale cu 13% în 1967. Mai grav pe termen lung, școlile și universitățile au fost închise mai bine de un deceniu, iar circa 17 milioane de tineri de la oraș au fost trimiși „la reeducare” în mediul rural. Generația care a crescut atunci a rămas cunoscută drept „generația pierdută”.

Când Mao a murit, în 1976, China rămăsese o economie planificată, închisă și săracă. Tocmai această stagnare și dezamăgirea față de campaniile ideologice au creat apetitul pentru schimbare. Doi ani mai târziu, Deng Xiaoping avea să deschidă o cu totul altă etapă.

Reforme economice și orientarea spre liberalizare

După moartea lui Mao Zedong în 1976, Deng Xiaoping a devenit liderul suprem al țării. Viziunile lui asupra salvării Chinei de sărăcia cu care se confrunta din 1949 erau orientate către o economie liberă de piață.

Începând cu 1978, Deng a implementat o serie de reforme care au schimbat structura socioeconomică a țării:

• Reforma agriculturii, prin care pământurile deținute sub format colectiv erau cedate țăranilor pentru a-și crește recoltele, cu condiția de a vinde o parte a recoltelor guvernului chinez la un preț prestabilit.
• Reforma întreprinderilor de stat, care a permis întreprinderilor să fie conduse de indivizi privați, care să vândă produse la prețuri peste cele fixate ale guvernului, și să tranzacționeze mărfuri la prețuri internaționale.
• Politica „ușii deschise”, care a permis companiilor străine să intre pe piața din China. Cu această reformă, Xiaoping a creat „zone economice speciale” – orașe care erau relativ mai libere de birocrația și reglementările care ar fi putut să afecteze creșterea economică – precum Shenzhen, Beijing, Shanghai, Hainan.
• Legea Asocierii prin participare prin investiții chineze și străine, prin care guvernul chinez permite realizarea de afaceri între companiile locale și cele din străinătate pentru obținerea de profit și creștere economică.
• Întoarcerea la Acordul General pentru Tarife și Comerț în 1987, prin care statele membre au redus barierele de control și cotele de impozitare.
• Aderarea la Organizația Mondială de Comerț în decembrie 2001, prin care China și-a asigurat poziția în ceea ce privește comerțul global.

Toate aceste politici au permis investitorilor privați și companiilor să intre pe piețele chineze, care prezentau un potențial crescut, cu forță de muncă ieftină și numeroasă. Valoarea PIB/capita a crescut de aproape șase ori pe parcursul acestor reforme, de la $156,4/capita la $1053,1/capita.

Creșterea sectorului privat și a întreprinderilor deținute de stat

Strategia lui Deng nu a fost să demoleze economia de comandă peste noapte, ci să o erodeze treptat, lăsând piața și statul să coexiste. Pragmatismul său era marcat de citatul:

„Nu contează dacă pisica e neagră sau albă, atâta timp cât prinde șoareci.”

Prima pârghie a fost atragerea capitalului străin în parteneriat cu statul. În iulie 1979, China a adoptat Legea societăților mixte cu capital străin, care permitea companiilor și investitorilor străini să înființeze întreprinderi împreună cu entități chineze de stat. Firmele occidentale aduceau capital și tehnologie, iar partenerul de stat oferea acces la piață și la forța de muncă. Din acest schimb China a extras „know-how” în mod constant.

A doua pârghie a venit din mediul rural: întreprinderile de la sate. Deși deținute formal de administrațiile locale, ele funcționau ca firme private, după logica pieței. Numărul lor a explodat de la circa 1,5 milioane în 1978 la peste 12 milioane în 1985, ajungând să producă aproape 30% din producția industrială a țării.

În paralel, întreprinderile de stat (state-owned enterprises) au fost reformate gradual: au primit autonomie operațională, dreptul de a-și păstra o parte din profit și de a vinde surplusul peste cotele de plan la prețuri de piață. Mai târziu, politica economică a urmat închiderea a multe mii de întreprinderi de stat mici, concentrând resursele într-un număr redus de giganți din toate sectoarele economiei.

Exemple de giganți includ PetroChina (domeniul energetic), Investment and Construction Bank of China (cea mai mare bancă din lume după activele din portofoliu), State Grid (electricitate, a treia cea mai mare companie din lume după venituri), China Mobile (telecomunicații).

Economia Chinei de-a lungul crizelor financiare?

În ultimele decenii, lumea a traversat două crize financiare majore: cea asiatică din 1997 și cea globală din 2008. În ambele, economiile dezvoltate s-au contractat brutal. China, în schimb, a continuat să crească.

Aceste crize au fost rezultatul spargerii unor bule de credit umflate prin dobânzi artificial scăzute. Întrebarea firească este: cum a reușit China să treacă aproape neatinsă prin furtuni care au îngenuncheat restul lumii? Răspunsul stă, pe rând, în izolarea ei de contagiune și, mai târziu, în folosirea acelorași arme monetare.

Criza asiatică din 1997 – 1998

În perioada crizei asiatice din 1997 – 1998, majoritatea țărilor din regiune au fost lovite de o prăbușire economică fără precedent recent. În doar șase luni, valutele din regiune s-au depreciat cu valori între 80% în cazul rupiei indoneziene și 45% în cazul ringgitului malaiezian față de dolarul american. PIB-ul Indoneziei a scăzut cu 13,12%, al Malaieziei cu 7,36%, al Coreei de Sud cu 5,12%, iar al Japoniei cu 1,27% doar în anul 1998. În contrast, economia Chinei a crescut cu 7,11% în aceeași perioadă.

La rădăcina crizei a stat un balon de credit. Prețurile umflate ale acțiunilor nu erau justificate de producția și veniturile companiilor, iar declanșatorul a fost reducerea artificială a ratelor dobânzilor ani la rând. Japonia și-a coborât dobânda de la 9% în 1990 la aproape 0% în 1998 pentru a stimula creșterea prin creditare. Cum toate valutele asiatice aveau cursul fixat de dolar, în momentul în care investitorii și-au retras fondurile, băncile centrale nu au mai putut menține cursurile, iar întregul sistem monetar s-a prăbușit.

China a scăpat din trei motive.

În primul rând, avea o bază productivă solidă, susținută de peste zece milioane de întreprinderi. În al doilea rând, înaintea crizei își devalorizase yuanul de la 5,8 la 8,7 yuani per dolar (1993 – 1995), făcându-și exporturile și mai ieftine. Cursul a rămas fixat până în 2005. În al treilea și cel mai important  rând, contul de capital al Chinei era închis. Yuanul chinezesc era convertibil pentru comerț, dar nu și pentru investiții. Astfel, „banii fierbinți” care au fugit din economiile vecine pur și simplu nu puteau părăsi China.

În următorii zece ani, între criza asiatică și criza financiară din 2008, China a continuat să crească și să consolideze relații cu alte state. Investițiile străine directe au crescut cu peste 275%, de la $45,64 de miliarde în 1998 la $171,53 miliarde în 2008. PIB-ul per capita mai mult decât s-a dublat – de la $1909/capita la $4319/capita.

Aceste cifre, alături de creșterea impresionantă a PIB-ului cu 350%, demonstrează dorința acerbă a guvernului de a crește importanța globală a Chinei.  

China în perioada crizei din 2008

În timp de lumea se confrunta cu cea mai grea criză financiară de la Marea criză a anilor 30, PIB-ul Chinei a crescut cu 9,65%.

Modul prin care guvernul Chinez a reușit să „crească” economia țării a fost prin crearea unui pachet de 4 mii de miliarde de yuani care presupunea un proiect de investiții dedicat diferitelor politici sociale, cum ar fi educație, sănătate, transport, etc.

Mai multe despre crize și ciclul lor aici: Anatomia crizelor și ciclul economic

Pachetul de stimulare a fost structurat pe două niveluri de finanțare:

• Guvernul central a plănuit să ofere 1,18 mii de miliarde de yuani – principal din tipărire de bani
• Autoritățile locale, alături de întreprinderi, și bănci care să ofere credit, urmau să intervină cu 2,8 mii de miliarde de yuani.

Alături de acest pachet de stimulare a economiei, Partidul Comunist Chinez a implementat trei măsuri pentru a reduce impactul crizei:

• Politică monetară relaxată prin reducere ratei dobânzii de la 7,47% în august 2008 la 4,5% în noiembrie 2008 pentru a stimula creșterea economiei prin credit.
• Reducerea taxării: creșterea ratei de rambursare a TVA-ului pentru exporturi de la 3% la 6% (astfel, TVA-ul colectat de întreprinderi de la stat s-a dublat), creșterea nivelului minim de impozitare a venitului de la 5.000 de CNY la 10.000 de CNY.
• Salvarea prin cauțiune a întreprinderilor de stat, însumând 500 de miliarde de CNY.

În final, guvernul central a injectat lichiditate în valoare totală de 1,6 mii de miliarde de yuani, comparat cu propunerea inițială de 1,18 mii de miliarde, între ultimul trimestru al anului 2008 și anul 2010.

Astfel, în 2010 guvernul central a injectat aproape dublul sumei din anul 2009 în sistemul monetar.

Finanțarea economiei chineze

În China, administrațiile locale nu au dreptul de a emite obligațiuni, doar guvernul central are această autoritate. Problema este că autoritățile locale rămân cu doar 37% din taxele colectate, restul fiind transferate către guvernul central.

Astfel, administrațiile locale au implementat Mecanisme de Finanțare de Administrațiilor Locale (Local Government Funding Vehicles). 

Aceste mecanisme funcționează astfel:

• Administrațiile locale înființează companii de tip „shell” și transferă o parte a activelor (bani, teren, echipament) în proprietatea companiei.
• Compania „shell” folosește activele pentru a obține credit cu scopul de finanța proiecte de infrastructură și imobiliare.
• Compania începe proiectul cu creditul de la bancă, și dacă ulterior are nevoie de finanțare, emite obligațiuni corporative.

Exemple de proiecte de infrastructură conduse de autorități chineze:

• Sistemul de metrou Nanjing, finalizat în 2005 – $1,7 miliarde
• Centrala nucleară Qinshan Phase 2, finalizat în 2011 – $2,2 miliarde
• Inițiativa „One Belt, One Road”, început 2013 – costuri estimate să atingă $8 trilioane
• Barajul Xiangjiaba, finalizat în 2014 – $6,3 miliarde
• Podul Hong Kong – Zhuhai – Macau, finalizat în 2017 – $10,6 miliarde
• Noul Oraș Nanhui, finalizat în 2020 – $4,5 miliarde

Toate aceste proiecte sunt finanțate prin creditare de către companiile „shell” în numele administrațiilor locale. Conform unui studiu Standard&Poor’s Global, 90% dintre întreprinderile de stat au un nivel de datorie de 18 ori mai mare decât veniturile nete. Acest nivel de îndatorare ne arată cât de umflat este sectorul afacerilor cu credit.

Administrațiile locale prezintă proiecte către Comisia Națională de Dezvoltare și Reforme – instituția responsabilă pentru formularea unui plan de investiții național și de aprobarea proiectelor prezentate – care, dacă aprobă un proiect de infrastructură condus de administrațiile locale prin companiile „shell”, semnalează eligibilitatea companiilor pentru credit.

Orașele fantomă ale Chinei

China e arhicunoscută pentru „orașele ei fantomă”. Kangbashi, Districtul Chenggong, orașul Ordos, Ying Kou, Junming, sunt doar câteva. Aceste orașe sunt pline de clădiri de apartamente care prezintă în medie o rată a spațiilor vacante – apartamentele nelocuite – de 12,1% pentru anul 2021. Vorbim de 50 de milioane de apartamente care stau goale. Comparată cu rata SUA de 5,6%, a Germaniei de 2,8%, sau a Franței de 8,2%, putem observa o problemă în competiția Chinei pentru a crea o piață imobiliară dezvoltată.

Aceste proiecte aduc venituri din ce în ce mai scăzute. Conform Global Property Guide, orice investiție imobiliară care produce un randament mai mic de 3% anual, este considerată un „semnal periculos”. Acesta este cazul orașelor Chinei precum Beijing, Shanghai, Shenzhen, Chengdu, Guangzhou. În niciuna dintre aceste orașe randamentul anual al chiriilor nu este peste 3%, conform datelor din 2018.

Investițiile sunt realizate de trei părți – administrațiile locale, asocierile prin participare ale întreprinderilor chineze și străine, și întreprinderile private.

Datoria în China

Din moment ce administrațiile locale nu au posibilitatea de a emite obligațiuni, decât prin companiile „shell”, cifrele datoriei guvernamentale ale Chinei raportate la PIB arată decent la o primă vedere. Valoarea a fost de 76,9% datorie din PIB pentru anul 2022. Dacă este să comparăm această valoare cu cea a SUA de 129%, a zonei Euro de 91,5%, sau a valorii uluitoare a Japoniei de 263,9%, China, chiar și cu o rată în creștere, nu arată rău.

Dar lucrurile se schimbă dacă ne uităm la datoria corporativă. Nivelul datoriei de-a lungul ultimilor zece ani este peste 100% din PIB, și e în creștere.

Datoria raportată la PIB a Chinei, conform Bloomberg, este la 280%, fără a considera nivelul ipotecilor din țară. Acestea, conform Statista, la finalul anului 2022 erau în valoare de 40 de mii de miliarde de yuani (peste $560 de miliarde), sau 3,11% din PIB.

Aceste date, alături de funcționarea Chinei pe un buget deficitar de-a lungul ultimilor 35 de ani – excepție fiind anul 2006 când au înregistrat un surplus de 0,58% – ne face să ne întrebăm cum reușește China să mențină toată această datorie în competiția de a întrece SUA.

Guvernul central tipărește cât de mulți bani dorește, iar administrațiile locale împrumută credit prin companiile „shell” folosindu-se de proprietatea statului drept colateral.

Conform lui Guy Isherwood, consilier superior la KPMG China:

„Datoria, incluzând împrumuturi bancare, a fost folosită pentru a finanța majoritatea acestei creșteri.”

A continuat prin a remarca faptul că în ultima perioadă mai bine de 70 de dezvoltatori de imobiliare au dat faliment – incluzând atât întreprinderi private, cât și întreprinderi de stat. În viziunea lui, problemele care se află în spatele bulei imobiliare din China sunt „management rău, speculație și nivelul excesiv de datorie”.

Din moment ce China tranzacționează din ce în ce mai mult în yuan cu alte state, cererea pentru valuta chinezească este în creștere. Printre partenerii de comerț importanți ai Chinei, opt țări au căzut de acord să tranzacționeze în yuani cu China – Rusia, Brazilia, Pakistan, Irak, Argentina, Bangladesh și Arabia Saudită. Astfel, valoarea yuanului rămâne stabilă, deocamdată.

Puterea economică a Chinei astăzi

Astăzi, China este a doua economie a lumii, după Statele Unite conform PIB nominal și prima dacă ajustă PIB la paritatea puterii de cumpărare. PIB-ul ei a depășit 18,7 trilioane de dolari în 2024, adică aproape 18% din economia globală, iar țara a devenit cel mai mare producător industrial al planetei. Mai grăitor decât mărimea este însă ritmul. Creșterea s-a întâmplat într-un sfert de secol, timp în care China a parcurs un drum pentru care altora le-au trebuit generații întregi.

Raportate la populație, cifrele sunt și mai impresionante. Între 2000 și 2024, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de aproape 14 ori, de la circa 960 la peste 13.100 de dolari. Producția industrială pe locuitor s-a multiplicat de aproximativ zece ori, iar producția de energie electrică pe locuitor de aproape șapte ori, China generând astăzi în jur de 30% din electricitatea planetei.

A doua fațetă a puterii economice chineze este comerțul. China a devenit cel mai mare exportator de bunuri din lume și deține astăzi circa 12–13% din comerțul global de bunuri, față de doar 3 – 4% în 2000. La exporturi, ponderea urcă spre 15%, adică aproape unul din șapte dolari exportați pe glob.

Și mai grăitor decât procentele este numărul de țări pentru care China a devenit partenerul comercial principal. În anul 2000, Statele Unite dominau comerțul mondial, fiind principalul partener pentru circa 80% dintre țări, iar China conducea în doar 33 de state, majoritatea vecini sau țări cu relații tensionate cu Washingtonul. Un sfert de secol mai târziu, tabloul s-a inversat complet: China este astăzi partenerul comercial principal pentru circa 128 din cele 190 de țări, dominând Asia, Africa, America de Sud, Orientul Mijlociu și Oceania. Punctul de cotitură a fost, din nou, aderarea la OMC din 2001.

Piețe emergente și inovări

Dacă bula imobiliară și datoria reprezintă fața fragilă a economiei chineze, tehnologizarea accelerată este fața ei spectaculoasă. În mai puțin de două decenii, China a trecut de la statutul de „fabrică de produse ieftine” la cel de lider mondial în industriile viitorului.

Cele mai elocvente exemple sunt mașinile electrice, bateriile de litiu și panourile solare. China produce astăzi peste 80% din panourile solare și bateriile lumii, controlează peste 70% din producția globală de automobile electrice (BYD a depășit Tesla, iar penetrarea pieței interne a sărit de la 6% în 2020 la aproape 50% în 2024), iar în 2024 sectoarele de energie curată au depășit pentru prima dată 10% din PIB-ul țării.

Ritmul se vede și în infrastructură. China și-a construit, în doar cincisprezece ani, cea mai mare rețea de trenuri de mare viteză din lume de peste 48.000 de kilometri, adică două treimi din totalul mondial. Instalează mai mulți roboți industriali decât toate celelalte țări la un loc, este al doilea cheltuitor mondial în cercetare și dezvoltare și depune cele mai multe brevete de pe glob.

Reversul medaliei este că o bună parte din această expansiune a fost împinsă prin subvenții masive și credit ieftin, generând supracapacitate și războaie ale prețurilor care irită Occidentul. Dar viteza și amploarea transformării rămân, indiscutabil, impresionante.

Shanghai, viitorul centru global al comerțului cu metale prețioase

Una dintre cele mai puțin mediatizate, dar mai semnificative ambiții ale Chinei se joacă pe piața metalelor prețioase, în special a aurului. Fiind cel mai mare producător și consumator de aur din lume, China vrea acum și un cuvânt de spus în stabilirea prețului global.

Instrumentul este Bursa de Aur de la Shanghai (Shanghai Gold Exchange, SGE), înființată în 2002 și devenită cea mai mare bursă de aur fizic din lume. Spre deosebire de piețele occidentale (COMEX, Londra), unde domină tranzacțiile „pe hârtie”, SGE pune accent pe livrarea fizică, prin 69 de seifuri certificate în 37 de regiuni. În 2016, China a lansat un preț de referință al aurului exprimat în yuani, o provocare directă la adresa prețului LBMA, denominat în dolari și stabilit la Londra de peste un secol.

Pasul cel mai recent este internaționalizarea. După ce în 2014 a deschis un Bord Internaționale pentru investitori străini, în iunie 2025 SGE și-a inaugurat primul seif offshore, la Hong Kong, operat de Banca Chinei, alături de noi contracte denominate în yuani. Astfel, China poate pentru prima dată să importe aur în propria monedă. Urmează o întreagă rețea de seifuri în Asia, Europa și Orientul Mijlociu.

Logica este aceeași ca în restul strategiei chineze. Aurul, recunoscut universal ca activ monetar, devine vehiculul prin care yuanul își croiește drum în tranzacțiile internaționale, ocolind dolarul. Pentru o piață precum cea a aurului, asta înseamnă un etalon tot mai puțin centrat exclusiv pe Occident.

Concluzii

Deși pare că economia stimulată de datorie a Chinei trebuia să se prăbușească deja, dar guvernul central scapă de acest eveniment prin tipărirea de bani. De asemenea, modul prin care administrațiile locale creează proiecte de infrastructură prin transferarea datoriei asupra sectorului corporativ, încă menține sistemul în funcțiune.

Astfel, povestea Chinei este, în sine, spectaculoasă. Țara care deținea cândva aproape o treime din economia mondială, prăbușită apoi în „secolul umilinței”, a urcat în doar cinci decenii de la foametea erei Mao și un PIB de circa 156 de dolari pe cap de locuitor la statutul de a doua economie a lumii.

A devenit fabrica planetei și principalul partener comercial a peste 120 de țări, lider în mașini electrice, panouri solare și trenuri de mare viteză. Iar acum, prin Bursa de Aur de la Shanghai, își dispută chiar un rol în arhitectura monetară globală.

Niciun sistem bazat pe credit nu este perfect, însă a pretinde că finanțele Chinei funcționează optim ne va fi demonstrat doar de timp. O autoritate centrală care controlează societatea, incapabilă să-și rezolve problemele financiare și care își devalorizează deliberat moneda, este un atac la o economie liberă.

Datoria a demonstrat în repetate rânduri cât de împovărătoare poate fi: însăși criza din 2008 a izbucnit din cauza ei.

Mai multe despre cât de dăunător poate fi creditul, aici: Credit și datorie I

Oricând datoria întră în sistemul monetar sub actuala formă a sectorului bancar, devalorizează moneda. Acest eveniment duce la prețuri care încep să crească și băncile centrale care cresc rata dobânzii pentru a reduce inflația. Urmând creșterii dobânzilor, creditele deja în sistem devin mai scumpe și vor fi plătite din bani nou-tipăriți sau noi credite.