Germania – istoria economică a unui miracol în năruire

Germania de astăzi este superputerea economică a Europei. Puternic orientată spre industrie și exporturi, cu o tradiție de excelență inginerească și cu o densitate rar întâlnită de firme competitive pe nișe globale, Germania reprezintă aproximativ un sfert din produsul intern brut al Uniunii Europene.

Sectorul auto, industria chimică și producția de utilaje și echipamente industriale domină exporturile, iar branduri precum Mercedes-Benz, BMW, Volkswagen, Siemens sau Bosch sunt embleme ale capacității de a transforma capitalul, educația tehnică și organizarea riguroasă în inovație comercializabilă.

În același timp, Germania cunoscută drept exemplu de „miracol economic” în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost redenumită, la începutul acestui secol, „omul bolnav al Europei”, pe fondul unei creșteri economice scăzute și al unui șomaj persistent, în special în estul țării. În spatele etichetei stă realitatea unor ani cu ritm redus de creștere a PIB-ului pe cap de locuitor, rigiditate pe piața muncii și o integrare dificilă a fostei Germanii de Est, în ciuda unor cheltuieli bugetare masive.

Perioadele recente au adus noi șocuri: o criză energetică declanșată de închiderea robinetului de gaze naturale rusești, în contextul sancțiunilor internaționale, combinată cu renunțarea deliberată la energia nucleară.

Cum se împacă aceste două imagini – Germania ca locomotivă industrială a Europei și Germania ca economie rigidizată, expusă șocurilor externe și propriilor politici? Răspunsul nu este unul singur. Succesul german a venit dintr-o combinație de industrializare accelerată și inovație, lecțiile dure ale intervenționismului extrem (războaie, inflație, planificare centrală și prăbușiri instituționale) și liberalizarea piețelor după 1950, urmată treptat de re-expansiunea intervenționismului și a iresponsabilității fiscale din ultimele decenii.

În acest articol vom discuta despre cum a devenit Germania fabrica lumii în mai puțin de un secol, dar și cum și-a pierdut acest titlu în doar câteva decenii.

Cele trei faze-cheie ale dezvoltării economice moderne a Germaniei

O economie nu devine prosperă pentru că „statul decide” ca aceasta să fie prosperă, ci pentru că instituțiile care protejează proprietatea privată și libertatea economică permit acumularea de capital, inovarea și coordonarea prin prețuri. Când statul intervine masiv – prin monopoluri, tarife protecționiste, carteluri obligatorii, controlul creditului și al monedei, planificarea producției sau politici sociale care descurajează economisirea – acesta distorsionează tocmai mecanismele care fac posibilă prosperitatea pe termen lung.

Istoria modernă a Germaniei este exemplară tocmai pentru că include, pe rând:

•   O ascensiune industrială spectaculoasă într-un cadru încă relativ compatibil cu piața, dar tot mai „corporatist” și protecționist;
•   Un „laborator” al economiei de război, al inflației, al controlului birocratic asupra producției și al distrugerii capitalului;
•   O reconstrucție postbelică în care abolirea controalelor, o monedă stabilă și reducerea impozitelor au permis salturi masive ale productivității, urmate de o reîncărcare graduală a economiei cu intervenții, rigidități și cheltuieli publice tot mai greu de susținut.

Ținând cont de aceste aspecte, putem urmări cum a devenit Germania motorul economic al Europei și de ce, în prezent, același model este subminat de propriile politici.

Perioada 1871–1914: Unificare, industrializare accelerată și începuturile „statului social”

Unificarea Germaniei din 1871 a creat un stat modern suficient de mare pentru a beneficia de:

• Economii de scară – costurile se reduc exponențial, iar câștigurile cresc mult mai mult deoarece barierele impuse de granițele care formau ceea ce a devenit Imperiul German nu mai existau pe plan intern, ceea ce a condus la mai mult comerț între regiunile Imperiului;
• Piață internă extinsă – bunurile produse în Renania sau Saxonia puteau fi vândute fără bariere tarifare în întregul Reich;
• Standardizare instituțională – reglementări unitare, sistem juridic unificat, monedă comună.

În câteva decenii, Germania a trecut de la statutul de economie relativ înapoiată industrial la poziția de lider mondial în domenii cheie. PIB-ul pe cap de locuitor, exprimat în dolari americani actuali, mai mult decât s-a dublat între 1851 și 1913, crescând de la aproximativ 4.300 la peste 9.300 de dolari. Ceea ce contează mai mult decât cifra exactă este faptul că ritmul de creștere se accelera vizibil înainte de 1914.

Explozia producției industriale: chimie, oțel, cărbune

În câteva domenii, ascensiunea Germaniei a fost spectaculoasă.

În industria chimică, companii precum BASF și Bayer au transformat cunoștințele chimice în produse comerciale: coloranți sintetici, medicamente, îngrășăminte. Până în 1914, Germania ajunsese să domine comerțul global cu produse chimice, concentrând aproximativ 90% din volumul comerțului internațional în acest domeniu.

În siderurgie, producția de oțel a Germaniei depășea 17,6 milioane de tone în 1914, mai mare decât producția combinată a Marii Britanii, Franței și Rusiei. Oțelul german alimenta atât industria civilă (infrastructură, căi ferate, construcții), cât și industria militară.

Privind producția de energie, producția de cărbune a urcat la 277 de milioane de tone în 1914, aproape de nivelul Marii Britanii și mult peste cel al altor puteri continentale. Bazinul Ruhr (din Vestul Germaniei, la granița cu Olanda), cu minele sale de cărbune și combinatul siderurgic integrat, a devenit centrul de gravitație al industrializării germane.

Aceste transformări au schimbat nu doar cifrele macroeconomice, ci și viața de zi cu zi. Un țăran din Prusia Orientală care, în 1870, trăia într-o economie dominată de agricultură de subzistență, se regăsea, câteva decenii mai târziu, într-un stat cu rețele feroviare dense, produse industriale accesibile și tot mai multe oportunități de muncă în industrie, în marile orașe.

Primele rezultate ale intervenționismului

În paralel cu industrializarea, statul german intră devreme pe un drum al intervenționismului sistematic. Programul „statului socialist” impus de către cancelarul Otto von Bismarck a inclus:

• Naționalizarea căilor ferate – ceea ce a permis politicienilor să folosească tarifele feroviare ca instrument de politică economică și regională. De exemplu, tarifele puteau fi ajustate pentru a favoriza anumite regiuni industriale sau pentru a proteja producătorii agricoli locali de concurența externă;
• Proiecte de monopoluri de stat – în special în tutun și alcool, prin care statul își asigura venituri fiscale suplimentare, dar distorsiona prețurile și încuraja piața neagră;
• Virajul spre protecționism – prin introducerea unui „zid tarifar” asupra grâului și altor produse agricole, pentru a proteja marile moșii din estul Germaniei (Junkerii). Aceasta a dus la scumpirea pâinii și a altor alimente de bază pentru muncitorii urbani, reducându-le puterea de cumpărare.

Tarifele ridicate impuse la importarea produselor din afara Imperiului au creat „terenul ideal” pentru formarea de carteluri. Procesul de cartelizare s-a accelerat după criza economică globale de la 1873. Până în 1900 existau deja aproximativ 275 de carteluri, iar până în 1908, numărul lor depășea 500. Aceste carteluri erau prezente în industrii cheie: oțel, cărbune, ciment, chimie. În practică, însemnau acorduri între mari producători pentru a fixa prețuri, a împărți piețele și a limita concurența.

Pentru consumatorul german, acest lucru a însemnat prețuri mai ridicate decât ar fi rezultat într-o piață deschisă și o ofertă modelată de interesele unor grupuri industriale influente, mai degrabă decât de preferințele consumatorilor.

Reichsbank și politizarea monedei

În 1876 este creată Reichsbank, banca centrală a noului Imperiu. Deși oficial avea rolul de a asigura stabilitatea monetară și de a coordona sistemul bancar, centralizarea aceasta a însemnat și politizarea creditului. O instituție cu monopol asupra emisiunii monetare poate fi ușor folosită pentru:

• a finanța deficite bugetare;
• a susține anumite sectoare „strategice” prin credit ieftin;
• a interveni în crize în mod discreționar.

Și aici apar semințele unor cicluri economice alimentate de credit: expansiuni bazate pe împrumuturi ieftine și, inevitabil, corecții dureroase atunci când datoriile și investițiile neprofitabile devin imposibil de susținut.

Nașterea „Sozialstaat”: cum intră statul în relația capital – muncă

Una dintre cele mai importante „inovații” instituționale ale perioadei este apariția statului social modern. În anii 1880, Germania introduce un set de programe considerate la acea vreme revoluționare:

• Asigurări de sănătate și maternitate (din 1883), finanțate prin contribuții obligatorii ale angajaților și angajatorilor;
• Asigurare împotriva accidentelor de muncă (din 1884), care mută o parte din riscul profesional de la muncitor și angajator către sistemul public;
• Pensie de bătrânețe (din 1889), prin care statul promite un venit minim celor care depășesc o anumită vârstă.

Motivul politic al cancelarului Bismarck era clar: reducerea atractivității partidelor socialiste și câștigarea loialității clasei muncitoare față de noul Imperiu. Statul oferea beneficii concrete – medic, indemnizații, pensii – în schimbul loialității politice și al acceptării unui sistem social în care protestul sau emigrarea deveneau mai puțin atractive.

Criticii liberali, precum Eugen Richter, au avertizat însă că instituționalizarea acestor mecanisme creează un fenomen de „ajutor de stat” permanent. Într-o primă etapă, promisiunile sunt relativ modeste, dar în timp, pe măsură ce societatea se obișnuiește cu ele, apar presiuni politice pentru extinderea și majorarea beneficiilor. Dacă sindicatele și partidele politice învață că pot obține avantaje suplimentare prin presiune politică, rezultatul este o spirală de revendicări pe care niciun sistem bugetar nu o poate susține la nesfârșit.

Un exemplu concret este modul în care introducerea pensiilor publice a schimbat așteptările privind responsabilitatea individuală. Înainte, siguranța la bătrânețe depindea în principal de acumularea de economii, investiții în pământ sau afaceri de familie și de solidaritatea familială. După apariția pensiilor de stat, mulți muncitori au început să considere că statul este principalul garant al veniturilor la bătrânețe, reducând stimulentul de a economisi pe cont propriu.

Rezultatul ofertelor generoase ale lui Bismarck a fost o creștere a pretențiilor sindicale și o structură instituțională în care protecționismul, cartelizarea, centralizarea bancară și statul social devin trăsături permanente ale sistemului. Prosperitatea continuă să fie alimentată de industrializare și comerț, dar baza liberală – concurență, disciplină fiscală, responsabilitate individuală – începe să fie erodată.

Perioada 1914–1949: Războaie, inflație, instabilitate politică și planificare

Aceasta este perioada în care Germania experimentează, într-o succesiune rapidă, aproape toate formele de intervenție extremă: economie de război, hiperinflație, control centralizat al producției, dictatură politică și distrugere masivă de capital. Din punct de vedere al rezultatelor, este relevant faptul că, între 1871 și prezent, singurele două decenii cu scădere a PIB-ului pe cap de locuitor sunt anii 1910 și anii 1940 – exact deceniile marcate de cele două războaie mondiale.

Primul Război Mondial: mobilizare totală și control asupra resurselor

Intrarea în Primul Război Mondial impune o mobilizare rapidă a economiei civile. Statul intervine agresiv prin:

• Controlul alimentelor – apare, încă din noiembrie 1914, o „corporație a grâului”, menită să centralizeze achizițiile și distribuția cerealelor, până la sfârșitul războiului existau aproximativ 200 de astfel de corporații sectoriale, fiecare controlând un anumit produs sau sector;
• Controlul prețurilor și al consumului – raționalizarea alimentelor, stabilirea de prețuri maximale, alocarea centralizată a materiilor prime;
• Mobilizarea forței de muncă – armata absoarbe milioane de bărbați, industria de război preia o mare parte din cei rămași.

La debutul conflictului, șomajul crește abrupt: de la 2,7% în iulie 1914 la 22,7% în septembrie 1914. Această creștere se explică atât prin reorientarea haotică a industriei către producția de armament. Ulterior, pe măsură ce industria de război devine mai extinsă și recrutările militare cresc, șomajul se reduce.

În viața de zi cu zi, consecințele economiei planificate se văd în cozi la alimente, în rații insuficiente și în apariția piețelor negre.

Republica de la Weimar: hiperinflația – prăbușirea monedei și distrugerea economisirii

După război, Germania intră în haos economic și politic. Episodul definitoriu este hiperinflația începutului anilor 1920.

Mai multe despre subiect, aici: Ce este inflația?

Marca germană se depreciază într-un ritm amețitor: de la 8,9 mărci pentru un dolar în 1918, la 4,2 trilioane de mărci pentru un dolar în noiembrie 1923.

Această prăbușire a monedei distruge orice potențial de calcul economic, deoarece:

• Prețurile nu mai transmit informații credibile;
• Economiile de o viață ale clasei de mijloc sunt șterse în câteva luni;
• Contractele pe termen lung devin imposibil de respectat (chiriile, salariile și împrumuturile devin subiect de renegociere constantă).

Banii se devalorizaseră atât de grav, încât oamenii își cărau salariile în saci sau roabe, pentru a cumpăra alimente înainte ca prețul să crească (din nou). Pensionarii, care au ajuns să depindă de sistemul de pensii public, se trezesc în sărăcie întrucât indexarea pensiilor cu inflația este imposibilă. Comercianții mici și medii sunt ștersi din piață, deoarece orice calcul al profitului este inutil.

La fel de inutile ajung etichetele de preț ale produselor. Meniurile din restaurante nu mai sunt tipărite. Clienții ajungeau să plătească înainte să mănânce deoarece prețurile creșteau până terminau aceștia masa.

În astfel de condiții, economisirea devine irațională, investiția pe termen lung este paralizată, iar societatea se îndreaptă către soluții politice radicale. Hiperinflația nu este doar un fenomen monetar, ci și unul social și politic.

1923–1929 și Marea Depresiune: boom pe credit și un nou colaps

După stabilizarea monedei, Germania intră într-o perioadă de aparentă prosperitate. Între 1923 și 1929, economia crește, exporturile se dublează, iar PIB-ul pe cap de locuitor depășește cu aproximativ 12% nivelul din 1913. Această relansare este însă alimentată în bună măsură de credite externe, în special din Statele Unite.

Mecanismul era simplu. Băncile americane acordau împrumuturi masive Germaniei, care folosea fondurile pentru a plăti reparațiile de război, pentru investiții și pentru a susține cheltuielile interne.

Pe fondul acestor noi finanță, produsul intern brut crește cu până la 5,7% anual, dar pe o bază fragilă, dependentă de fluxurile de capital din exterior.

În iarna dintre 1928 și 1929, peste două milioane de persoane ajung în șomaj, semn că „relansarea” nu reușește să integreze întreaga forță de muncă. Când Marea Depresiune lovește la finalul anului 1929 și fluxurile de capital se opresc, economia germană se prăbușește din nou, iar terenul devine fertil pentru forțe politice radicale.

Nazismul și economia: cartelizare obligatorie și dirijism total

Regimul nazist aduce o combinație de propagandă, represiune și dirijism economic. Guvernul se folosește de stat pentru a redirecționa resursele către reînarmare și autarhie economică prin:

• Subvenții semnificative pentru industriile militară, chimică, siderurgică și pentru infrastructură (de exemplu, construcția rețelei de autostrăzi);
• Stabilirea prețurilor diverselor bunuri și servicii menite să susțină economia de război;
• Cartelurile industriale existente sunt întărite, iar acolo unde nu există, ministerele pot impune formarea lor sau obligarea firmelor la aderare.

În 1935, angajarea intră sub controlul oficiilor de muncă, iar în 1938, „angajarea garantată” transformă practic muncitorul într-o resursă alocată de către stat, întrucât acesta nu își poate schimba locul de muncă fără acordul autorităților.

Birocratizarea ajunge la cote sufocante. După 1933, apar 42 de agenții executive distincte, fiecare cu propriile formulare, aprobări și proceduri. Walther Funk, ministrul economiei în perioada 1938 – 1945, recunoaște că mai mult de jumătate din corespondența unui producător german era „oficială”, adică generată de obligațiile față de stat prin rapoarte, cereri de aprobare, confirmări. O singură tranzacție de export putea necesita până la 40 de formulare.

Astfel, în loc ca managerii să se concentreze pe inovare și eficiență, o mare parte din timpul lor era consumat de conformarea la reguli și directive.

Al doilea război, distrugerea capitalului și pierderea de talent

Al Doilea Război Mondial aduce distrugeri fără precedent. Marile centre industriale și urbane – Ruhr, Hamburg, Köln, Berlin – sunt bombardate, iar o mare parte a capitalului fizic (fabrici, căi ferate, centrale electrice) este distrusă sau grav avariată.

În paralel, are loc o pierdere masivă de capital uman. Până în 1944, peste 133.000 de evrei germani, mulți dintre ei oameni de știință, medici, ingineri și antreprenori emigraseră în Statele Unite și în alte țări occidentale. Epurarea universităților și a instituțiilor de cercetare, prin concedierea savanților evrei (inclusiv laureați ai Premiului Nobel), a amputat capacitatea științifică a Germaniei pentru decenii.

După Război, imaginea economică este deprimantă. Producția industrială este la aproximativ o treime din nivelul din 1938. Producția alimentară pe cap de locuitor este la 51% din nivelul din 1938, iar rațiile oficiale de hrană variază între 1.040 și 1.550 de calorii pe zi, insuficiente pentru o viață normală, mai ales în cazul muncii fizice.

Pe stradă, oamenii supraviețuiesc prin troc și din piața neagră. Marca este atât de devalorizată încât, practic, nu mai funcționează ca mijloc de schimb credibil. Era „economiei de război” și a planificării centralizate se încheie nu cu o prosperitate socialistă, ci cu foamete, ruine și o societate traumatizată.

Perioada 1950–prezent: miracolul Germaniei de Vest și eșecul planificării în Est

După război, zonele de ocupație occidentală se confruntă cu o situație paradoxală. Depozite bancare și numerar în circulație la niveluri mult mai ridicate decât înainte de 1939, însă prețuri oficiale scăzute datorită decretelor, ceea ce duce la rafturi goale. Totodată, o răspândire semnificativă a pieței negre, prin care bunurile de bază se schimbau troc sau la prețuri mult mai mari decât cele oficiale.

În 20 iunie 1948, are loc reforma monetară. Marca reich este înlocuită cu marca germană, iar masa monetară este redusă cu aproximativ 93%. În aceeași zi, Consiliul Economic adoptă o ordonanță de liberalizare a prețurilor. Ludwig Erhard, directorul Biroului Special pentru Monedă și Credit, profită de ocazie pentru a elimina pe scară largă controalele de preț, raționalizările și reglementările de alocare.

Efectul este dramatic și rapid. În câteva zile bunurile încep să reapară pe rafturile magazinelor, iar piața neagră se retrage, pentru că devine mai rentabil să vinzi legal. Astfel, producătorii au un motiv clar să-și crească producția, știind că pot vinde la prețuri care reflectă cererea reală și costurile.

Din punct de vedere al producției industriale, saltul este spectaculos. În 1958, producția industrială era cu patru ori mai mare decât în primele șase luni ale anului 1948 (înainte de reformă), iar producția industrială pe cap de locuitor era de peste trei ori mai mare.

Reforma fiscală din 1948–1949 reduce și cotele marginale de impozitare, în special pentru persoanele cu venituri ridicate și pentru întreprinderi. Acest lucru crește randamentul investiției private și încurajează reinvestirea profiturilor în extinderea capacităților de producție.

Noul sistem fiscal permitea firmelor să deducă din baza impozabilă jumătate din profiturile nedistribuite (până la 10–15% din profitul total). Asta a însemnat că în doar doi ani, 1949 și 1950, aproximativ 800 de milioane de mărci au fost scutite de impozit și au putut fi reinvestite direct în extinderea capacităților de producție.

Succesul Germaniei de Vest: creștere susținută și Mittelstand

Între 1950 și mijlocul anilor 1970, Germania de Vest înregistrează o creștere anuală medie a PIB-ului pe cap de locuitor de aproximativ 5%. Aceasta este perioada clasică a „miracolului economic”: șomaj scăzut, creștere rapidă a salariilor reale, extinderea clasei de mijloc și modernizarea accelerată a infrastructurii.

Un motor esențial al acestei creșteri îl constituie Mittelstand – rețeaua de companii mici și mijlocii, adesea afaceri de familie, specializate în nișe tehnice, de exemplu, componente pentru mașini-unelte, senzori de înaltă precizie sau echipamente medicale.

În prezent, peste 60% din exporturile Germaniei sunt generate de companii din zona Mittelstand. Acest lucru transformă aceste firme într-o coloană vertebrală a economiei. Dacă o astfel de companie renunță la o investiție sau decide relocarea unei fabrici, impactul se simte în lanț, de la furnizori la comunitățile locale.

De ce a eșuat Germania de Est?

Contrastul cu Germania de Est este fundamental. În timp ce Vestul adoptă economia de piață, Estul intră pe calea planificării centralizate de tip sovietic, prin care:

•   Proprietatea este fie de stat, fie cooperatistă asupra mijloacelor de producție;
•   Planuri cincinale care stabilesc cantitățile ce trebuie produse din fiecare bun;
•   Prețuri controlate, fără legătură reală cu costurile sau cu cererea.

Rezultatul este un nivel de trai vizibil inferior față de Vest. Locuitorii din Berlinul de Est vedeau cu ochiul liber diferențele. Vitrine pline de bunuri de consum în Vest, cozi și rafturi goale în Est. Automobile precum Volkswagen sau Opel în Vest, în timp ce în Est cetățenii așteptau ani la rând pentru un Trabant sau Wartburg de calitate inferioară.

Până în 1961 – anul construirii Zidului Berlinului – muncitorii din Est puteau traversa relativ ușor în Vest pentru a lucra pentru companii private sau pentru a căuta bunuri de consum mai bune. Această mobilitate amenința însă sustenabilitatea regimului est-german: cei mai productivi și mai tineri tindeau să „voteze cu picioarele” și să plece acolo unde proprietatea privată și piețele libere ofereau salarii și condiții de viață superioare.

Zidul ridicat în 1961 nu a fost o măsură „neutră” din punct de vedere economic. Scopul său principal a fost să împiedice locuitorii Berlinului de Est și, mai larg, cetățenii Republicii Democrate Germane să fugă într-o lume mai liberă. Pe plan economic, a fost recunoașterea implicită a eșecului planificării centrale, întrucât dacă sistemul ar fi generat bunăstare superioară, nu ar fi fost nevoie să-și închidă cetățenii înăuntru.

Chiar și după căderea Zidului, decalajul nu s-a atenuat rapid. Productivitatea în partea estică a Berlinului rămas la aproximativ 40–70% din nivelul Berlinului de Vest. Multe fabrici estice nu au reușit să concureze cu cele vestice, nici tehnic, nici organizațional.

Reunificarea: șocul integrării și costurile masive

Reunificarea din 1990 a fost, politic, un succes istoric, dar economic a reprezentat o provocare enormă.

Conversia monetară realizată la reunificare a fost, probabil, cea mai decisivă măsură pentru economia est-germană și totodată cea care a produs cele mai profunde distorsiuni. Salariile, economiile populației și o mare parte a activelor financiare din RDG au fost convertite în marca vest-germană la o paritate politică de 1:1, deși productivitatea muncii în Est era mult inferioară celei din Vest.

Această decizie, luată din considerente sociale și politice, a însemnat în practică o dublare instantanee a costului forței de muncă est-germane în termeni reali, fără ca firmele din Est să fi devenit mai eficiente peste noapte. Rezultatul a fost o pierdere masivă de competitivitate: întreprinderile estice se trezeau, dintr-o clipă în alta, cu costuri salariale identice cu cele vest-germane, dar cu productivitate, tehnologie și standarde de calitate rămase mult în urmă.

Drept urmare, industria est-germană a suferit o prăbușire fără precedent: producția industrială a scăzut cu aproximativ 66% într-o perioadă foarte scurtă. Majoritatea întreprinderilor de stat moștenite din Republica Democrată Germană nu erau în măsură să concureze în condițiile unei piețe libere integrate cu Germania de Ves. Tehnologia lor era, de regulă, depășită cu una sau două generații, iar procesele de producție erau rigide și ineficiente, incapabile să respecte standardele occidentale de calitate.

Produsele fabricate în Est erau dificil de vândut atât intern, cât și extern, deoarece se confruntau simultan cu competiția firmelor vest-germane — mult mai eficiente — și cu importurile provenite din economii avansate. Privatizarea rapidă, în mare parte realizată prin Treuhandanstalt (o agenție guvernamentală menită să se ocupe de privatizări), nu a reușit să salveze decât o mică parte dintre aceste unități industriale, restul fiind lichidate sau restructurate în profunzime.

Această prăbușire industrială s-a transpus imediat într-o criză severă pe piața muncii. Aproximativ o șesime din totalul forței de muncă din Est a devenit șomeră într-un interval scurt de timp, un șoc social de amploare istorică. Chiar și după această ajustare inițială, șomajul a rămas ridicat în multe regiuni din fosta RDG, adesea depășind 15% pentru ani la rând și atingând în unele zone niveluri de peste 20%. Această stagnare persistentă a fost alimentată de migrația continuă a tinerilor și a lucrătorilor calificați către Vest, atrași de salarii mai mari și de perspective profesionale superioare.

În multe orașe mici și regiuni mono-industriale, efectele sociale ale acestui șomaj structural — depopulare, scădere economică locală, bugete municipale tensionate — sunt vizibile chiar și în prezent.

Reunificarea a demonstrat un adevăr economic simplu: convergența reală nu poate fi produsă prin tipărirea de bani sau prin transferuri fiscale. Capitalul real, cultura antreprenorială și instituțiile de apărare a proprietății nu se pot recrea prin legislație peste noapte.

De la miracol la osificare: scăderea inovației, investițiilor și rezilienței

După perioada de aur dintre 1950 și 1970, ritmul de creștere al PIB-ului pe cap de locuitor în Germania scade treptat. Dacă în anii ’50 – ’60 creșterea anuală medie era de aproximativ 5%, în anii ’80 aceasta coboară sub 2%, iar în anii 2000 se situează frecvent sub 1%.

Câteva tendințe structurale explică această încetinire.

Declinul formării brute de capital (adică noile investiții în active fizice pe termen lung) ca procent din PIB în perioada 1991–2020 reprezintă una dintre cele mai importante și mai puțin discutate tendințe ale economiei germane contemporane. Dacă în primele decenii de după reunificare investițiile reprezentau 25% din activitatea economică, în timp această pondere a scăzut constant.

Valoarea de aproximativ 21% din 2024 indică o diminuare a resurselor direcționate anual către construcția de fabrici, modernizarea echipamentelor industriale, infrastructură și capital uman. Pentru o economie avansată, dependentă de industrie și de exporturi, un astfel de declin al investițiilor reale sugerează o reducere a ritmului acumulării de capital, procesul fundamental care susține productivitatea pe termen lung.

Atunci când investițiile scad, chiar dacă temporar productivitatea se menține prin optimizarea proceselor existente, capacitatea economiei de a genera câștiguri de eficiență viitoare se erodează. În mod previzibil, salariile reale tind să stagneze, deoarece acestea depind structural de volumului capitalului disponibil per lucrător și de modernitatea tehnologiilor utilizate. O economie care investește prea puțin în capital fix intră, inevitabil, într-o zonă de creștere lentă și vulnerabilitate competitivă.

În paralel cu această reducere treptată a investițiilor, inovația în Germania a devenit predominant marginală, concentrată pe îmbunătățirea produselor și tehnologiilor existente, în detrimentul explorării unor direcții radical noi. Multe dintre marile companii germane — în special cele din industria auto, inginerie mecanică și chimie — au excelat timp de decenii în perfecționarea continuă a unor produse deja consacrate, precum un motor cu combustie internă mai eficient, un material mai rezistent, un utilaj industrial mai precis.

În ultimele decenii, industriile mari au ajuns să fie protejate prin standarde tehnice specifice, regimuri de certificare costisitoare, reglementări laborioase sau programe de finanțare publică dedicate corporațiilor. Toate acestea reduc presiunea naturală pentru adaptare și inovație. În astfel de condiții, economia germană riscă să devină tot mai puțin flexibilă și tot mai vulnerabilă la transformările rapide ale economiei globale.

Europa, euro și noua etapă: competitivitate câștigată, flexibilitate pierdută

Integrarea europeană și aderarea Germaniei la moneda unică au marcat o transformare profundă a modului în care funcționează economia germană. Introducerea euro a eliminat complet riscul de fluctuații valutare în relațiile comerciale cu celelalte state membre, ceea ce a consolidat poziția Germaniei ca principal exportator din Europa.

Lipsa riscului valutar a redus costurile tranzacționale și a permis companiilor germane să-și extindă lanțurile de producție și furnizare într-un spațiu economic mai larg, integrat și previzibil. În plus, trecerea la o monedă comună a venit la pachet cu un regim monetar caracterizat prin dobânzi relativ scăzute, fapt care a redus costurile de finanțare și a stimulat investițiile în industrie, logistică și tehnologie.

Pentru companiile din Mittelstand — nucleul competitivității germane — această combinație de stabilitate monetară, costuri reduse de credit și acces facil la piața europeană a reprezentat o oportunitate istorică. Ele au reușit să devină furnizori globali, să își internaționalizeze operațiunile și să profite de cererea din zona euro, fără povara riscurilor valutare sau a volatilității monetare.

Totuși, această arhitectură monetară a venit cu limitări structurale pentru Germania. Prin adoptarea euro, statul german a renunțat definitiv la instrumentul de politică valutară. Acesta nu mai poate ajusta menține o politică fiscal-monetară conservatoare, așa cum făcea cu marca germană înainte de adoptarea euro la 1 ianuarie 1999.

Drept rezultat, s-a observat divergența dintre economiile din nordul și sudul Europei. Germania, cu o structură industrială puternică și discipline fiscale mai stricte, a beneficiat de o monedă euro subevaluată în raport cu fundamentalele sale economice. În schimb, economiile sudice, precum Italia, Franța sau Grecia, au funcționat cu o monedă prea puternică pentru structura lor productivă, acumulând dezechilibre comerciale și datorii publice în creștere.

Aceste disfuncționalități au condus, în timp, la tensiuni politice și presiuni redistributive în interiorul Uniunii Europene, care pun în continuare presiune pe contribuabilii și producătorii germani.

Șocurile recente: exporturi, energie și presiunea asupra modelului

Germania este astăzi una dintre cele mai deschise economii din lume. Cumulat, importurile și exporturile reprezintă în jur de 83% din PIB, iar comerțul german însumează aproximativ 6,6% din comerțul global. Această deschidere are avantaje evidente – acces la piețe, la materii prime, la lanțuri de producție globale – dar și vulnerabilități:

•   dependență de cererea externă;
•   expunere la șocuri de ofertă (de exemplu, blocaje logistice sau scumpiri de energie);
•   vulnerabilitate în fața schimbărilor politice internaționale (sancțiuni, războaie comerciale).

Un exemplu concret îl reprezintă dependența energetică. La începutul invaziei Rusiei în Ucraina, Germania importa aproximativ 37% din gazul său din Rusia. Când fluxul de gaze rusești a fost întrerupt, Germania a fost nevoită să îl înlocuiască rapid gaze din Norvegia și Statele Unite, mult mai scump, atât din cauza costurilor de extracție, cât și a celor de transport și infrastructură.

În paralel, politicile interne au împins țara către reducerea totală a producției de energie nucleară. Dacă la începutul secolului aproximativ 30% din energia electrică produsă în Germania provenea din centrale nucleare, din 2024 ponderea energiei nucleare a scăzut la 0%.

Graficul de mai sus reprezintă prețul în euro al unui kilowatt-oră de electricitate în țările europene în prima jumătate a anului 2025. Germania are cel mai ridicat preț pentru electricitate din întreaga Europă, atât în varianta netă, cât și după includerea accizelor și a taxei pe valoarea adăugată.

Dacă răspunsul politic va fi o nouă rundă de intervenții – plafonări artificiale ale prețurilor, subvenții selective pentru anumite întreprinderi, reglementări suplimentare – costurile reale ale energiei nu vor dispărea. Ele vor fi doar redistribuite din facturile de electricitate direct în bugetul public, prin taxe mai mari sau prin creșterea datoriei publice.

Pe ce se bazează economia de astăzi a Germaniei?

Germania contemporană este un amestec de elemente foarte puternice de economie de piață și un set dens de politici de redistribuire și reglementări care tind să rigidizeze sistemul. Practic, este ceea ce în termeni economici se numește o „economie mixtă”.

Principiul central al economiei germane rămâne orientarea către piața mondială, în special în bunuri industriale cu valoare adăugată ridicată. Structura exporturilor include:

•   automobile, camioane și componente auto;
•   utilaje industriale complexe, roboți și mașinării;
•   produse chimice și farmaceutice;
•   echipamente electrice și electronice.

Această producție competitivă, aliniată la cererea reală, bazată pe capital acumulat și disciplinată de concurență, rămâne nucleul solid al economiei. Tocmai de aceea, orice politică ce crește artificial costurile (fiscale, energetice, birocratice) lovește direct în motorul care generează bogăție reală.

Concluzii

În 1871, Germania era un stat abia unificat, care trebuia să-și construiască unitatea economică și să recupereze rapid decalajele industriale față de Marea Britanie și Franța. În câteva decenii, a devenit o forță în chimie, oțel și exporturi, susținută de capital, educație și antreprenoriat, dar și de un stat tot mai înclinat spre protecționism, carteluri și stat social.

Între 1914 și 1949, Germania a suportat costurile intervenționismului extrem: economie de război, hiperinflație, planificare centrală și distrugerea capitalului fizic și uman. Rezultatul a fost foamete, ruine și emigrarea unei părți importante a elitelor intelectuale și antreprenoriale.

Perioada postbelică marchează o cotitură: reforma monetară și abolirea controalelor permit eliberarea potențialului productiv, iar Germania de Vest devine exemplul prin excelență de economie de piață reușită. În același timp, Germania de Est, supusă planificării centrale, rămâne atât de mult în urmă încât regimul are nevoie de un zid pentru a-și împiedica cetățenii să fugă către o economie mai liberă.

Astăzi, Germania riscă să piardă teren: ritmul de creștere a decelerat, inovația și investiția sunt sub presiune, iar intervențiile și politicile care slăbesc rolul proprietății private, al prețurilor libere și al disciplinei fiscale tind să rigidizeze sistemul.