Fiind a doua cea mai tranzacționată valută în lume și, de asemenea, a doua monedă ca volum al rezervelor valutare internaționale, euro este un element monetar important, imediat după dolarul american.

Mai multe despre acest subiect, aici: Rezervele internaționale – ce sunt și de ce le avem?

Cu toate acestea, în comparație cu dolarul, care este moneda oficială a Statelor Unite – o țară federală – euro este moneda a 20 de țări europene care alcătuiesc zona euro. Fiecare dintre aceste țări are oportunități de investiții diferite, diferențe de limbă, cultură, patrimoniu istoric etc.

Acesta este unul dintre punctele slabe ale monedei. Voi aprofunda nu numai acest punct negativ al monedei euro, ci și altele. Pentru a echilibra trăsăturile negative, voi evidenția și unele pozitive. Până atunci, să vedem cum a început euro și cum a fost folosit ca instrument politic pentru iresponsabilitatea bugetară.

Începuturile monedei euro

Conceptul unei monede comune a fost adus în fața liderilor europeni în 1970, de către prim-ministrul de atunci al Luxemburgului, Pierre Werner. Werner a creat proiectul privind modul în care democrațiile liberale din Europa ar putea implementa o monedă comună.

Cu toate acestea, planul a fost respins după ce, în 1974, Franța a părăsit „șarpele monetar”, care era un sistem european conceput pentru a menține fluctuațiile ratei de schimb limitate în raport cu dolarul american.

Totuși, ideile nu au încetat să apară. În 1979, a fost înființat Sistemul Monetar European, care – la fel ca „șarpele valutar” – a stabilit un coridor pentru fluctuațiile cursului de schimb de ±2,25%, doar că între monedele europene. Aceasta marchează începutul unei serii de intervenții – majoritatea orchestrate de Franța – pentru a anula independența monetară a Germaniei și abordarea mai conservatoare a deciziilor fiscale.

După cum subliniază Philipp Bagus în cartea sa, „Tragedia monedei euro”:

Proiectul monedei euro a fost încurajat de europenii socialiști, pentru că puteau vedea cu ochii lor visul unui stat european centralizat, dar proiectul este pe cale să eșueze.

Potrivit lui Bagus, principala preocupare a liderilor țărilor inflaționiste – Franța, Spania și Italia în special – era încrederea în marca germană. Existența unei astfel de monede amenința expansiunea cheltuielilor guvernamentale. Prin urmare, trebuia să i se pună capăt.

Anularea independenței monetare a Germaniei

Principala provocare a SME a fost că Germania nu era dispusă să cumpere moneda băncilor centrale mai inflaționiste doar pentru a menține cursurile de schimb „stabile” în mod artificial.

Președintele Bundesbank – banca centrală germană – de la acea vreme, Otmar Emminger, s-a opus chiar și amenințărilor lui Helmut Schmidt, cancelarul Germaniei între 1974 și 1982. Schmidt a amenințat că va impune o lege care va eradica independența Bundesbank dacă aceasta va continua să se opună Sistemului Monetar European.

Consolidându-și puterea, Franța – prin Francois Mitterrand și Jacques Delors – președintele hexagonului și președintele Comisiei Europene, a militat pentru ca întreaga structură a Uniunii Europene să fie conformă cu Constituția franceză.

Bernard Cronnolly, în cartea sa „The rotten heart of Europe: the dirty war for Europe’s money” afirmă că:

Nucleul dur din conducerea Comisiei a fost întotdeauna gata să sprijine în mod special interesele franceze.

După publicarea cărții sale, Cronnolly a fost concediat de la Comisia Europeană.

Cu toate acestea, Bundesbank a reușit să reziste presiunilor țărilor din sudul Europei – cunoscute din punct de vedere istoric ca fiind mai inflaționiste și mai iresponsabile din punct de vedere fiscal – ceea ce a dus la prăbușirea Sistemului Monetar European în 1993.

Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe francezi să își exercite viziunile imperialiste pe continent. Ei au considerat că, față de planul lui Pierre Werner din 1970, centralizarea trebuie să fie nucleul sistemului monetar comun.

Astfel a apărut ideea Băncii Centrale Europene, o organizație suprastatală, menită să acceseze rezervele tuturor țărilor membre, aflându-se în același timp sub influența politică a Comisiei Europene. O astfel de organizație ar putea stopa puterea mărcii germane, deoarece marca nu ar mai exista.

Maers, Smets și Michielsen subliniază în „EMU from a Historical Perspective”:

Doar un fond comun al rezervelor monetare naționale ar putea pune capăt dominației germane.

Și acest lucru este exact ceea ce s-a întâmplat. Conservatorismul Germaniei a fost suprimat de majoritatea țărilor inflaționiste. La 15 decembrie 1995, cei 15 șefi ai Uniunii Europene s-au reunit la Madrid. Atunci și acolo au decis să numească moneda comună „euro”, care urma să fie introdusă la 1 ianuarie 1999. Odată introdusă, aceasta a servit ca mijloc de schimb valutar fix, bancnotele și monedele începând să intre în circulație în 2002.

Cum este adoptată moneda euro?

Pentru ca o țară să adopte moneda comună, trebuie îndeplinite o serie de criterii. Chiar și după bifarea tuturor acestora, există proceduri la care fiecare stat trebuie să acorde atenție.

Cu toate acestea, ceea ce nu există este o listă de criterii care ar exclude o țară din zona euro. Dacă un astfel de eveniment ar avea loc – așa cum susțin anumite partide politice în Germania – ar duce la prăbușirea întregului proiect euro.

Criteriile de convergență

În 1992, în orașul olandez Maastricht a fost semnat un tratat menit să detalieze modul de funcționare a zonei euro. Acesta include și „criteriile de convergență” pentru țările care doresc să adere la zona monetară comună.

Există cinci criterii de convergență pe care fiecare țară trebuie să le adopte:

Rata inflației trebuie să fie sub media celor mai performante trei țări + 1,5 puncte procentuale
Deficitul bugetar trebuie să fie sub 3% din PIB
Datoria publică trebuie să fie sub 60% din PIB
Ratele dobânzilor pe termen lung trebuie să fie sub media celor trei țări cu cele mai mici rate + 2 puncte procentuale
Țările trebuie să facă parte din mecanismul ratei de schimb (ERMII) timp de cel puțin doi ani consecutivi

Oficialii europeni au considerat că, îndeplinind aceste cinci criterii, țări precum Germania și Grecia ar putea împărți aceeași monedă. Ceea ce este și mai discutabil sunt pragurile. Nu există niciun motiv logic și nicio dovadă a faptului că un deficit de 3% din PIB înseamnă că țara este suficient de stabilă pentru a adera la zona monetară. La momentul aderării, Germania abia dacă îndeplinea criteriile, având un raport datorie/PIB de 59,8%.

Ceea ce este și mai ridicol este că, chiar dacă criteriile sunt îndeplinite – și, teoretic, ele sunt obligatorii în timpul aderării la zona euro – formele de coerciție au devenit foarte puține și necostisitoare.

După cum puteți vedea, chiar dacă criteriile de convergență sunt obligatorii pentru cei care vor să adere, acestea par să fie mai puțin importante pentru țările care fac deja parte din zona euro.

Statutul băncilor centrale

Banca Centrală Europeană, împreună cu băncile naționale ale celor douăzeci de țări membre ale zonei euro, formează Eurosistemul. Acesta este organismul abilitat să emită moneda euro, însă există diferențe. Băncile naționale sunt autorizate să emită doar monedele euro. Bancnotele sunt emise exclusiv de BCE.

Odată ce o țară aderă la zona euro, guvernatorul băncii centrale devine membru în Consiliul guvernatorilor BCE. Odată ce acest lucru se întâmplă, principalele decizii privind ratele dobânzii cheie, furnizarea de rezerve valutare în Eurosistem și punerea în aplicare a acestor decizii devin responsabilitatea Consiliului guvernatorilor.

Deși banca națională a țării aderente nu este dizolvată, responsabilitățile sale sunt diminuate. Aceasta nu mai are dreptul de a decide cu privire la politica monetară a țării. Banca centrală devine doar executantul deciziilor luate la nivelul BCE, asigurându-se că deciziile de politică monetară sunt adoptate.

Procesul de adoptare a monedei euro

Odată ce o țară aderă la Uniunea Europeană, este obligatoriu ca aceasta să adopte euro ca monedă națională pe perioada aderării sale. Singurele excepții – deocamdată – sunt Danemarca și Suedia.

Odată ce criteriile de convergență de la Maastricht sunt îndeplinite, guvernul – împreună cu banca centrală – decid când euro devine mijloc legal de schimb în țară. Odată stabilită data, există o perioadă tampon de, în general, șase luni, perioadă în care atât moneda națională, cât și euro sunt utilizate ca mijloace legale de plată în tranzacții.

Pe parcursul acestor șase luni, băncile comerciale colaborează cu întreprinderile și persoanele fizice pentru a-și converti deținerile din moneda națională în euro la rata fixă stabilită de banca centrală.

În cazul în care moneda națională sub formă de economii nu este schimbată pe parcursul celor șase luni, aceasta va putea fi răscumpărată în euro la banca centrală. Cu toate acestea, ea nu va mai fi utilizată ca mijloc legal de plată.

Beneficiile zonei euro

Zona euro este un grup de țări care nu numai că au o monedă comună, dar permit și libera circulație transfrontalieră a capitalurilor, persoanelor, bunurilor și serviciilor. Astfel, este mult mai ușor să desfășori afaceri în diferite țări, ajungând la mai mulți clienți.

Consumatorii beneficiază de lipsa tarifelor sau a altor taxe, dar și de lipsa fluctuațiilor ratei de schimb.

Dacă este mai ieftin să produci bere în Croația decât în Germania, dar aceasta urmează să fie vândută în Luxemburg deoarece TVA-ul este mai mic decât în Germania sau Croația, ar trebui să se facă asta. Acest lucru permite stimularea profitului, dar și un nivel mai ridicat de satisfacție a clienților. Utilizarea aceleiași monede în toate cele trei țări face ca afacerea să fie și mai profitabilă, fără riscul cursului de schimb.

Împrumuturile sunt, de asemenea, mai ieftine în euro decât în lei românești sau leva bulgară. Acest lucru se datorează faptului că, în general, rata inflației din zona euro este mai mică decât în cele două țări.

Costurile zonei euro

Adoptarea monedei euro ar putea aduce mai multe dezavantaje decât beneficii. Principala problemă a monedei euro – la fel ca în cazul oricărei alte monede din lume – este că este o monedă de hârtie.

Lipsa unui activ suport, care nu poate fi multiplicat cu ușurință, stimulează cheltuielile publice mari, finanțate prin împrumuturi. De la introducerea sa în ianuarie 1999, euro a pierdut jumătate din valoarea sa, din cauza tipăririi de bani și a creditării excesive.

O altă problemă este că pentru aceeași monedă, la momentul redactării acestui articol, există 20 de economii care o folosesc ca mijloc legal de plată și care, conform ipotezei generale, conferă euro stabilitatea cursului de schimb. Dar vorbim despre 20 de țări cu economii diferite. Unele sunt țări industriale, precum Germania sau Franța, altele furnizează mai multe servicii, precum Luxemburg sau Italia.

Standardizarea monedei unui număr atât de mare de țări este problematică din punct de vedere cultural. Un proiect similar a fost pus în aplicare în secolul al XIX-lea, prin intermediul Uniunii Monetare Latine. Cu toate acestea, proiectul a eșuat, deoarece țările nu au putut să își îndeplinească partea lor de înțelegere.

Mai multe despre acest subiect, aici: Uniunea Monetară Latină – predecesorul zonei euro

Având în vedere că criteriile de la Maastricht se aplică doar țărilor care aderă, este doar o chestiune de când, nu dacă, zona euro se va dezintegra. Odată ce acest lucru se va întâmpla, Europa se va confrunta cu o criză monetară semnificativă. Asta va înseamna retragerea investițiilor, închiderea întreprinderilor, inflație și șomaj galopante.

În prezent, nu există niciun plan pentru ceea ce se petrece atunci când o țară părăsește zona euro.

Dacă o putere precum Germania ar părăsi zona monetară comună și ar restabili marca germană ca monedă, țările mai inflaționiste precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și Grecia ar avea costuri de împrumut mult mai mari, ceea ce ar duce la rate ale inflației mai ridicate și la o monedă euro mult mai slabă pe piețele valutare internaționale.