Monedă de Aur 20 Franci elvețieni Helvetia

Istoric

Numele  Monedei de Aur 20 de franci Helvetia

Provine de la un trib celtic -  Helvetii – care s-a stabilit în jurul anului 500 î.Hr. în regiunile alpine din  Elveția de astăzi. Numele acestui trib și, ulterior, al regiunii s-a păstrat și în limba latină. a, a trăit în limba latină. Numele official al țării este, astăzi, Confederația Elvețiană, sau Confoederatio Helvetica în limba latină. De aici și personificare feminină a Elveției gravată pe aversul Monedei de Aur 20 de franci Helvetia.

Nașterea francului elvețian

Până la mijlocul secolului 19, cantoanele (statele membre) ale Elveției au avut privilegiul de a emite propria monedă. Exercitându-și dreptul simultan, au emis cantități mari de monede care aveau valori, greutăți și finețe diferite, fiind produse din materiale diferite.  În plus, a existat un aflux mare de monede străine datorită poziției geografice favorabile comerțului, dar și numărului relativ mare de mercenari elvețieni care erau angajați în afara țării, dar trimiteau solda acasă. a Elveției și Toate aceste lucruri au complicat enorm tranzacțiile monetare zilnice, așa că s-a convenit ca dreptul de a bate și emite monedă să fie transferat guvernuli federal. În 1850, Adunarea Federală Elvețiană a adoptat Legea Federală a Monedelor, care prevedea că argintul să fie baza noului sistem monetar, iar noua monedă unică să se numească franc elvețian.   

Francul elvețian și Uniunea monetară latină

În 1865, Italia, Franța, Belgia și Elveția au fondat prima uniune monetară majoră a Europei sub denumirea de „Uniune monetară latină”, a cărei scop a fost de a unifica banii țărilor respective într-o singură monedă. Membrii fondatori au convenit ca finețea și greutatea uniform a monedelor să fie egală cu francul de argint și francul de aur și să schimbe reciproc monedele de aur și argint la egalitate, indiferent dacă acestea aveau un alt design , efigie sau nume. Raportul celor două metale prețioase a fost, de asemenea, standardizat - 4,5 grame de argint fiind egale cu 0,290322 grame de aur, un raport de 15,5 la 1. Această standardizare a facilitat și simplificat comerțul între țările membre și a fost văzută ca un concept atrăgător, conducând și alte țări europene să adere. Deși uniunea a venit cu numeroase defecte, unul dintre ele fiind faptul că guvernele individuale au emis peste notele de hârtie peste raportul fix stipulat care era stabilit între bancnotele de hârtie și monedele circulante din metale prețioase, toate acestea au fost consecința judecății umane slabe, mai degrabă decât a eșecului a monedei uniforme din metal prețios. Cu toate acestea, uniunea s-a extins până la apariția primului război mondial și a ajuns la un sfârșit formal un deceniu mai târziu, în 1927.

Crearea monedei elvețiene din aur de 20 de franci

Elveția a ales să nu emită proprii franci de aur când a intrat în uniune, decizie păstrată aproape 20 de ani.  Pe de o parte, nu a avut nevoie de o monedă proprie deoarece doi dintre principalii săi parteneri comerciali erau  Italia și Franța. Monedele celor două țări erau considerate instrumente legale de plată și exista un aflux mare de monede de aur din aceste două țări. Al doilea motiv se referea la valoarea nominală a acestor monede de aur din uniunea monetară care era aproape egală cu prețul de piață al aurului, așa că nu era profitabil să emiți și să bați propria monedă.

Această decizie a Elveției a fost tolerată o perioadă până când Franța a acuzat-o de „parazitism” și atunci guvernul federal, sub presiunea politică, a emis primul franc elvețian de aur în 1883. Timp de aproximativ 20 de ani, a fost bătut un număr relativ mic de monede, însă odată cu Primul Război Mondial Franța și Italia au bandonat standardul de aur în favoarea sistemului monetar fiat. Astfel, Elveția a fost nevoită să emită serii numeroase de monede. Între cele două războaie mondiale au fost emise aproximativ 51 de milioane de franci de aur, sau 83% din toate monedele elvețiene de 20 de franci emise din 1883.

 Valoarea francilor elvețieni a fost susținută de etalonul aur

Urmând modelul Statele Unite, în ani 1970 a fost abandonat standardul aur în favoarea unui sistem monetar fiat pur. Deși Elveția a împărtășit un sistem similar în ceea ce privește emiterea de monedă pe hârtie, a existat o diferență notabilă în sensul că Banca Națională Elvețiană, banca centrală a țării, era obligată d prin lege să păstreze cel puțin 40% din activele sale în lingouri de aur. Aceasta a însemnat că Banca Națională Elvețiană nu a fost în măsură să extindă oferta monetară (să creeze o monedă fiat din aer), peste raportul stipulat între activele de hârtie și aur. Drept urmare, francul elvețian de hârtie a fost perceput ca un derivat de încredere al fostei monede din francul de aur, percepție care a făcut din francul elvețian cea mai puternică și cea mai performantă monedă de hârtie din anii '70.

Din păcate, puterile care au decis că nu era în interesul Elveției să aibă o monedă fiduciară la fel de bună ca aurul și, astfel, cu sprijin politic, s-a făcut o modificare a constituției elvețiene care a scos Elveția din aur standard în aprilie 1999. Un an mai târziu, cu prețul aurului la un minim de 20 de ani de 250 USD pe uncie, Banca Națională Elvețiană a început să dispună treptat de rezerva sa de aur prin vânzarea sa pe piață. Vânzarea primei tranșe a fost finalizată în 2005, în care s-au vândut 1.300 de tone de aur la un preț mediu de 351 dolari pe uncie, ducând la o pierdere considerabilă pentru elvețieni, având în vedere că prețul aurului a crescut la 1.900 dolari pe uncie în 2011 Până la această dată, Banca Națională Elvețiană a vândut 1.550 tone de aur din rezervele sale inițiale de 2.590 tone, lăsându-i astăzi doar 1.040 tone de lingouri de aur sau 10% din activele BNS.