Când va adopta România euro și de ce nu a făcut-o deja?

Începând cu data de 1 ianuarie 2026, Bulgaria, vecina la sud de Dunăre a României și o țară considerată de Bruxelles ca venind la pachet în privința politicilor economice și sociale cu țara noastră, a devenit parte a zonei euro.

Apartenența la zona euro a Bulgariei a fost discutată în repetate rânduri din ultimii ani, negocierile politice – atât interne, cât și externe – fiind completate in iulie 2025, când Consiliul de Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) al Consiliului Uniunii Europene a adoptat trei acte care prevedeau decizia definitivă de aderare a Bulgariei la zona euro.

În acest context, unde se află România în procesul de adopție a monedei comune? Cât de departe suntem de la atinge criteriile de la Maastricht? Când în istoria recentă am fost cel mai aproape de aceste criterii? Și, poate cea mai importantă întrebare, există vreun beneficiu net pentru economia României din aderarea la zona euro?

În acest articol, voi încerca să răspund la toate întrebările acestea, considerând nu doar aspecte din politicile economice interne ale României, dar și consecințele adoptării euro ale unor țări est-europene, precum Bulgaria, Croația sau Grecia. 

Dar, întâi de toate, să vedem ce înseamnă zona euro.

Ce este zona euro?

La momentul redactării prezentului articol (februarie 2026) zona euro presupune o uniune de 21 de țări, membre ale Uniunii Europene, care au drept monedă de schimb euro.

Ideea de a folosi o monedă comună nu este una nouă. Aceasta a existat de-a lungul istoriei sub diverse forme, dar cea mai elocventă și comparabilă cu zona euro fiind Uniunea Monetară Latină. 

UML presupunea un standard în ceea ce privește banii care circulau în interiorul și între țările membre (Franța, Elveția, Belgia și Italia). România, deși nu a fost acceptată niciodată drept membru al UML, a adoptat același standard, practic, făcând un leu echivalent cu un franc francez sau o liră italienească.

Monedele emise de țările membre UML erau standardizate, cu cele mai populare dintre acestea având valori nominale de 20 (franci sau lire), realizate din 6,45 de grame de aur de o puritate de 90%. 

Oficial, UML a rezistat timp de aproximativ 50 de ani (de la 1865 până la începutul Primului Război Mondial), finalizându-se prin crearea frauduloasă de monede cu conținut mai redus de aur (comportament cu precădere regăsit în cazul Greciei).

Eșecul UML însă, nu a pus capăt ideilor de standardizare monetară pe Bătrânul Continent. Astfel, începând cu anii 1970 reapare ideea „nevoii” unei monede comune. La nivel declarativ, motivul din spatele unei astfel de uniuni a fost asigurarea, cel puțin pe plan economic, că ororile celor două Războaie Mondiale nu se vor repeta.

Am discutat mai în detaliu despre istoria apariției euro în articolul „Adoptarea monedei euro – beneficii și costuri”.

Pentru a rezuma, zona euro este o uniune de țări care folosesc aceeași monedă, care au aceleași rate ale dobânzii de politică monetară, și care depind de deciziile unei singure entități, Banca Centrală Europeană (BCE).

România și zona euro  – obligații asumate

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană din 1 ianuarie 2007, România și-a asumat obligația de a adopta euro în momentul în care criteriile de convergență de la Maastricht sunt îndeplinite. 

Aceste criterii sunt:

• Rata inflației – măsurată de indicele prețurilor de consum (IPC) – trebuie să nu depășească cu 1,5 puncte procentuale celor trei țări membre din zona euro cu cea mai scăzută rată a inflației.
• Ratele dobânzilor pe termen lung trebuie să nu fie cu 2 puncte procentuale peste media ratelor țărilor cu cele mai mici rate.
• Deficitul bugetar trebuie să fie sub 3% din produsul intern brut.
• Datoria publică trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut.
• Țara trebuie să facă parte din mecanismul ratei de schimb (ERM II) timp de cel puțin doi ani consecutivi.

În momentul de față, România îndeplinește doar un singur criteriu din cele cinci, cel privind datoria publică. Estimările pentru anul fiscal 2025 privind datoria raportată la PIB sunt de 59%.

Totuși, chiar dacă România și-a asumat în momentul aderării la Uniunea Europeană, iar prin Articolul 148 din Constituția României, țara se obligă la respectarea tratativelor constitutive ale UE înainte oricărei obligații legislative interne. 

Practic, România este datoare față de UE în a adopta euro.

Când a fost România cel mai aproape de aderarea la zona euro?

Perioada în care România a fost cea mai aproape de a intra în mecanismul de schimb valutar (acel ERM II din care o țară trebuie să facă parte timp de doi ani înainte de a adopta euro, prin care moneda națională are voie să fluctueze cu ±15% față de cursul fixat) a fost 2014 – 2015.

La momentul respectiv, Angela Filote, șefa Reprezentanței Comisiei Europene în Europa declara:

Aderarea la euro ar putea să fie viitorul proiect major de țară. […] Avem o țintă stabilită de Guvernul român: anul 2019.

Această declarație a fost făcută în aprilie 2015, la conferința „Calea României către Zona Euro”. 

În cadrul aceleiași conferințe, Guvernatorul Băncii Naționale a României, domnul Mugur Isărescu, a menționat că:

Data de 1 ianuarie 2019, pentru adoptarea euro, nu mai este doar ambiţioasă, ci devine foarte ambiţioasă, şi trebuie să ne gândim bine dacă menţinem această ţintă şi ce avem de făcut.

Au trecut aproape 11 ani de la aceste declarații, iar România este mai departe decât în orice alt moment de la aderarea la Uniunea Europeană de aderarea la zona euro. Dar, este oare faptul că plătim în continuare în lei românești un beneficiu?

Leul românesc vs. Euro  – beneficii și costuri

Zona euro vine cu multe beneficii – lipsa riscului cursului valutar, un nivel mai ridicat de standardizare al prețurilor (fără a lua în considerare diferențele de taxare) – dar ea prezintă poate chiar mai multe costuri.

Din nou, voi face trimitere către același articol scris anterior, întrucât am intrat în costurile pe care le presupune aderarea la zona euro mai mult decât o voi face aici. 

Dar, drept sinteză, avem următoarele:

• Euro este – precum toate celelalte monede – doar o bucată de hârtie, fără a fi susținută de o „ancoră” (precum aurul sau argintul).
• Încearcă să standardizeze (și eșuează încercând) 21 de economii cu peste 358 de milioane de persoane și peste 30 de milioane de afaceri, având culturi și comportamente economice diferite.
• Criteriile de la Maastricht, conform dovezilor istorice de până acum, se aplică doar țărilor care vor să adere la zona euro, țările membre nemaiavând probleme privind deficitele bugetare în exces de 3% din PIB sau datorii publice depășind (chiar și de două ori) pragul de 60% din PIB.

Un alt potențial argument adus de cei care critică moneda euro este cel privind suveranitatea monetară. Personal, nu consider acesta ca fiind un argument valid. Putem demonstra acest lucru doar uitându-ne la cine a fost Guvernatorul BNR din 1989 până astăzi și cât de multă influență poate avea democrația asupra modului în care Consiliul de administrație al BNR manipulează piețe financiare autohtone prin politica monetară.

În ceea ce privește costurile faptului că România nu a aderat încă la zona euro, acestea pot fi exprimate doar într-o notă ipotetică. Nu poate spune nimeni cu certitudine ce sume a „pierdut” România prin lipsa investițiilor străine doar datorită neapartenenței noastre la zona euro nici la 19 ani de la aderarea la UE.

Totuși, ceea ce putem afirma este că România ar fi putut primi cu titlu urgent ajutoare din partea Uniunii Europene – cu atât mai mult din partea Băncii Centrale Europene – în situațiile de criză economică, precum cea din perioada 2009 – 2011. 

De ce ar fi fost aceste ajutoare cu titlu urgent? Pur și simplu pentru că moneda națională a României ar fi fost aceeași cu cea a Franței. 

Astfel, interesul Franței de a-și susține economia prin inundarea piețelor financiare cu bani ieftini s-ar fi tradus prin interesul Franței de a menține dobânzi joase și în România.

În privința datoriei publice, este greu de argumentat dacă aceasta ar fi avut valori mai mici sau mai mari decât la momentul actual. Deși se observă o majorare a nivelului de îndatorare în cazul majorității absolute a țărilor est-europene care au aderat la zona euro, tendința de creștere a datoriei publice se observă în aproape toate economiile din lume, indiferent de moneda de schimb.

Așadar, ne-a fost mai bine că nu am aderat la zona euro? Răspunsul este un răspicat „nu știm”, deoarece nu vom putea concretiza niciodată care ar fi fost scenariul alternativ și cât de mult ar fi contat beneficiile față de costuri. Însă un aspect este clar: zona euro nu este o uniune monetară coezivă.

Faptul că un investitor poate să împrumute bani din Germania la o dobândă de 2% și să îi dea cu împrumut Greciei la o dobândă de 3,5% denotă diferențele majore dintre țările membre. Din acest motiv, moneda în sine are valori diferite în țări aparținând aceleiași uniuni. 

Riscul unui efect de contagiune la nivelul întregii zone euro, cauzată poate de falimente bancare în Grecia, pot duce la pierderi de capital și în Germania, care, în funcție de magnitudinea acestor ieșiri de capital, pot duce la un lanț de falimente bancare. Într-un astfel de scenariu, „singura” opțiune BCE ar fi să devalorizeze și mai mult euro, care, de la înființarea din 1999 a pierdut mai bine de 40% din puterea sa de cumpărare.

Românii și zona euro

Conform unui sondaj, realizat anual de către Comisia Europeană, denumit Eurobarometru, în 2025 71% din români erau de acord cu adoptarea monedei euro. 

În comparație, în anul 2021, 75% din respondenți erau pentru adoptarea euro, cu un maxim de 77% în 2022 (anul în care Rusia a invadat Ucraina).

Totodată, observăm că procentul celor care se opun aderării la zona euro a crescut de la 22% la 29% în aceeași perioadă, atât pe fondul schimbării de opinie a unora, cât inclusiv pe fondul hotărârii celor care înainte răspundeau „nu știu”.

De ce nu a aderat România încă la zona euro?

După cum am menționat anterior, au trecut mai bine de zece ani de la momentul în care declarațiile edililor privind politicile economice ale României promiteau aderarea la zona euro începând cu anul 2019. Deși criteriile de la Maastricht permiteau intrarea României în mecanismul de schimb valutar ERM II, acest lucru nu s-a întâmplat. De ce?

Motivația liderilor europeni a ținut de nivelul de trai al românilor. La momentul respectiv, PIB/capita în România era la jumătate din PIB/capita mediu în zona euro. Practic, românii erau văzuți ca neavând un nivel de trai suficient de ridicat încât să își permită aderarea la zona euro.

Ce înseamnă asta? Mai sus am menționat că o monedă comună facilitează o standardizare a prețurilor (exceptând diferitele taxe și accize). Acest lucru ar fi presupus ca prețul unei pâini în România – conform legii prețului unic – să fi fost foarte aproape de prețul unei pâini din Germania. 

În absența unui risc valutar, singurul motiv pentru care un producător de pâini din România nu ar prefera să vândă mai scump în Germania sunt costurile de transport dacă acestea fac decizia de a exporta mult prea scumpă.

Practic, totul s-ar fi rezumat la cât de mult mă costă să îmi export bunurile către țările unde se plătește mai bine.

Astfel, s-a luat decizia de a nu permite României să intre în ERM II până nu va atinge cel puțin 60% din media PIB/capita din zona euro. Doar că, acest nou criteriu – care nu a mai fost aplicat vreunui alt stat care a aderat la zona euro – a fost panta care a dus ca doar doi ani mai târziu, în 2018, România să nu mai îndeplinească toate criteriile de la Maastricht.

Strategia actuală de adoptare a euro în România

Condițiile bugetare ale statului fac din problema aderării la zona euro un punct foarte jos în agenda actualei guvernări. Excesele bugetare din ultimii ani – prin majorări de salarii, de proiecte de infrastructură și de subvenții – au produs deficite bugetare care reprezintă până la 30% din veniturile anuale ale statului.

Practic, statul a cheltuit pentru fiecare 10 lei primiți, 13 lei. Excesul de trei lei sunt motivul pentru care scopul actualei guvernări este de strângere a cât mai mulți bani la bugetul de stat.

Totuși, cele mai pozitive estimări arată o aderare la mecanismul ERM II abia în perioada 2029 – 2030, în condițiile în care în următorii ani România va reuși să își mențină cheltuielile bugetare în frâu. 

Între timp, șansele ca leul românesc să se deprecieze față de euro par din ce în ce mai realiste. Această depreciere, drept consecință a neîncrederii actorilor externi în redresarea economică a României, se va traduce și în prețuri de import mai ridicate, afectând în mod direct indicele prețurilor de consum.

Lecția altor țări est-europene care au aderat la zona euro

Țările care aderă la zona euro s-au redus atât în număr, cât și în frecvență. Dacă în urmă cu 15-20 de ani aveam parte de aderarea la zona euro aproape anuală a cel puțin unei țări (cu precădere perioada 2007 – 2015), viteza de aderare a țărilor membre UE (dintre care doar Danemarca are parte de derogare) a scăzut semnificativ.

Motivele sunt diverse: s-a redus efectiv numărul de țări care pot adera, criteriile de la Maastricht par a nu fi singurele (precum criteriul privind PIB/capita față de media zonei euro), au apărut anumite crize (pandemia COVID-19 și războaiele din Ucraina și Fâșia Gaza), odată cu pandemia a crescut iresponsabilitatea financiară și monetară prin tipărirea excesivă de bani și creșterea datoriilor publice.

Dar poate un motiv mai important este acela că unele țări pot acționa în mod deliberat în așa fel încât să nu îndeplinească criteriile de aderare. Un exemplu perfect este Suedia, care deși îndeplinește criteriile Maastricht, decide să nu intre în mecanismul ERM II.

Dar să analizăm rezultatele pe care le putem observa la țări din Europa de Est ulterior aderării.

Dintre țările care au dat un exemplu elocvent, dar profund negativ, privind aderarea, a fost Grecia. Aceasta a adoptat euro în 2001. În urma aderării, ratele dobânzilor s-au aliniat cu cele din economiile din Vest, precum Germania, Olanda și Austria, țări cunoscute pentru un nivel de conservatorism fiscal.

Costul redus al finanțării a permis ca datoria publică (care în 2001 era la 108% din PIB, semn că nu toate țările sunt obligate să respecte aceleași reguli) să crească cu 60% în doar opt ani, atingând 172% din PIB în 2009. Costul social ulterior pierderii încrederii finanțatorilor în Grecia a fost unul exponențial mai mare decât beneficiile generate de cheltuielile guvernamentale excesive.

Croația a adoptat euro începând cu 1 ianuarie 2023, având o inflație anuală de 13% și o datorie publică raportată la PIB de 62%. Deși rata IPC s-a redus între timp, aceasta a rămâne în jurul valorii de 3,5%, fiind dublă față de rata de inflație din întreaga zonă euro. Această discrepanță de inflație înseamnă ca euro în Croația își pierde valoarea de două ori mai repede față de bunurile și serviciile din economie decât în întreaga uniune monetară.

Bulgaria abia a împlinit o lună de la aderare (față de momentul redactării acestui articol), motiv pentru care încă nu putem trage concluzii privind rezultatele aderării. Un aspect este însă cert, inflația din Bulgaria – măsurată de IPC – este de 5%, fiind de trei ori mai mare decât media zonei euro. 

Aceste discrepanțe, chiar și între țări apropiate geografic, nu denotă o coeziune în ceea ce privește moneda euro. Drept consecință, aceste dezechilibre expun economiile membre la niște riscuri de contagiune serioase. Considerând că politica monetară nu mai depinde de fiecare țară în parte, nu se ține cont de apărarea fiecărei economii în parte, ci de apărarea aceleiași monede, uneori indiferent de costuri.

Concluzii

Aderarea României la zona euro este un subiect dezbătut încă de la momentul aderării la Uniunea Europeană. Deși au existat momente în care indicatorii prevăzuți de criteriile de la Maastricht, România a fost refuzată de la aderarea în așa-numita „ante-cameră a zonei euro” (acel mecanism ERM II) care să permită, ulterior, adoptarea euro.

Consecințele nu le putem cunoaște. Tot ceea ce putem face este să creăm ipoteze. Dar ce ne poate ajuta mai mult este să învățăm din lecțiile celor care au adoptat moneda unică. Mai mult decât atât, este important să analizăm dacă riscurile la care ne expunem – substanțiate de lecțiile țărilor care au aderat – sunt suficient de mici raportate la beneficii.

În prezent, preocuparea României ține de redresarea fiscală. Un aspect totuși care consider că este mai important este cel de ce va fi ulterior ieșirii din actuala situație de dezechilibru bugetar. Prin ce mecanisme ne putem asigura noi, oamenii de rând și afacerile, că nu vor mai „apărea situații excepționale” care să necesite contribuția noastră suplimentară prin noi taxe și impozite. Dar despre asta, poate într-un alt articol.