Stagflația este un termen din economie care provoacă la fel de multă – dacă nu chiar mai multă – îngrijorare decât o recesiune.

O economie stagnantă combinată cu o inflație ridicată, care ne reduce puterea de cumpărare, este o rețetă pentru un episod economic greu de depășit.

Mulți economiști spun că o mare parte a lumii se află în prezent în pragul unui episod de stagflație. Așadar, să aflăm ce o provoacă și cum o putem opri.

Definirea stagflației: Caracteristici și impact economic

Am discutat deja pe larg subiectul stagnării într-un articol separat, așa că, mai întâi, să definim din nou stagnarea. O perioadă de creștere economică lentă sau inexistentă, de multe ori combinată cu un șomaj ridicat, se numește stagnare economică.

Mai multe despre subiect, aici: Ce este stagnarea economică? Semnificație și strategii investiționale

Stagnarea poate fi cauzată de șocuri externe ale pieței, cum ar fi scăderea cererii pentru exporturi sau creșterea prețurilor la energie, sau poate apărea ca parte naturală a ciclului economic. Pe măsură ce o economie își revine după o recesiune, aceasta poate intra într-o perioadă de stagnare.

Dacă episodul de stagnare este pe termen scurt sau pe termen lung, depinde de faptul dacă problemele care au cauzat stagnarea sunt structurale și sunt adânc înrădăcinate în economie sau dacă sunt doar șocuri pe termen scurt.

Având în vedere acest lucru, definirea stagflației este ușoară.

Stagflația este un ciclu economic caracterizat printr-o creștere lentă sau inexistentă și o rată ridicată a șomajului, însoțite de o inflație ridicată.

Când o economie crește cu mai puțin de 2% pe an, aceasta este definită de obicei ca o creștere lentă, în timp ce o creștere de peste 2% este considerată sănătoasă.

Șomajul ridicat se explică de la sine, dar în special înseamnă că șomajul este peste „rata naturală a șomajului” a unei economii. Aceasta înseamnă că persoanele care sunt capabile și calificate sunt în căutarea unui loc de muncă, dar nu găsesc un post vacant.

Inflația, după cum am discutat pe larg, este o creștere a ofertei de bani, cauzată de tipărirea de bani și de expansiunea creditelor, ceea ce duce la o creștere a prețurilor în întreaga economie.

Mai multe despre subiect, aici: Subminarea banilor 3: cum se manipulează inflația?

Stagnarea este o problemă destul de dificilă, la fel și inflația, iar atunci când acestea sunt reunite, reprezintă o mare problemă de rezolvat pentru o economie. Să aflăm de ce se întâmplă acest lucru.

Cum se produce stagflația?

Pentru o lungă perioadă de timp, în special după cel de-Al Doilea Război Mondial, economiștii keynesiști au crezut că stagflația era imposibilă și că deflația era adevărata amenințare, în special datorită compromisului dintre inflație și șomaj din curba Phillips.

În esență, efectul Philips ne arată că o creștere a inflației poate determina o creștere a ocupării forței de muncă. Acest lucru este logic și face parte din iluzia monetară a inflației.

Pe măsură ce mai mulți bani intră pe piețe prin expansiunea creditului și prin tipărirea de bani, inițial, există o asimetrie informațională. Întreprinderile și oamenii încep să primească mai mulți bani și să cheltuiască mai mulți bani, iar oamenii cred că creșterea este reală.

Acest lucru determină o creștere a cheltuielilor și a investițiilor, ceea ce duce la crearea de noi locuri de muncă și la o scădere a șomajului.

Problema este că acesta este un efect pe termen scurt. Pe măsură ce economia procesează banii nou creați, întreprinderile și oamenii își dau seama că nu există produse sau rezultate noi, ci doar bani noi. Acesta este momentul în care prețurile încep să crească.

Adevărata problemă apare atunci când acest episod inflaționist este amestecat cu o creștere economică stagnantă. Când o economie stagnează, factorii de decizie politică urmăresc o modalitate de a ieși din ciclu. Acest lucru se poate face în mod corespunzător prin reducerea reglementărilor, scăderea impozitelor, creșterea ușurinței de a face afaceri – sau se poate face așa cum s-a făcut întotdeauna – inflație.

Bancherii centrali, prin politica monetară, induc de obicei inflația prin scăderea artificială a ratelor dobânzilor și prin tipărirea de bani pentru a încerca să stimuleze cheltuielile și investițiile pentru a ieși din episodul de stagnare.

După cum am văzut cu efectul Philips, acest lucru poate avea un rezultat pe termen scurt, dar pe termen lung blochează economia într-un episod de creștere lentă, dar cu prețuri ridicate. Odată ce am intrat într-un episod de stagflație, întreruperea acestuia poate fi o situație fără ieșire. Dacă factorii de decizie politică reduc din nou ratele dobânzilor pentru a crește activitatea economică, ar putea amenința cu hiperinflația, dar dacă cresc ratele dobânzilor pentru a domoli inflația, ar putea induce o recesiune.

Odată ce factorii de decizie politică au ajuns în acest punct, este dificil să iasă din această situație fără a provoca daune pe termen lung.

Cazuri istorice de stagflație și lecții învățate

După cum am menționat anterior, mulți economiști, în special keynesiști, credeau că stagflația este imposibilă, iar lumea nu a întâlnit-o până în anii 1970. Unul dintre motivele pentru care stagflația nu a avut loc în trecut s-a datorat etalonului aur. Stagflația era aproape imposibilă, deoarece pentru orice creștere majoră a masei monetare, guvernele ar fi trebuit să asigure o creștere egală a masei de aur – ceea ce înseamnă că creșterea trebuia să fie reală.

În mod interesant, cel mai grav caz de stagflație din lume a avut loc în anii 1970, chiar în momentul în care Statele Unite au părăsit etalonul aur în 1971.

Stagflația în anii 1970

În anii 1970, Statele Unite, Canada și o mare parte din Europa de Vest au trecut printr-un episod de stagflație care a durat un deceniu.

Evenimentul care a declanșat acest episod a fost șocul prețului petrolului, când, în 1974, prețul petrolului a crescut mai mult decât dublu, de la 30 de dolari pe baril la 67 de dolari pe baril în doar un an. După cum am explicat, acesta a fost șocul extern care a condus la stagnare, dar cauza pentru care aceasta a durat mai mult de un deceniu a fost politica economică deficitară.

Între 1974 și 1984, rata șomajului a fost ridicată – în medie de aproximativ 7% în Statele Unite și 12% în Canada, creșterea PIB-ului a fost lentă, iar inflația a fost de aproximativ 8% în medie în fiecare an.

Cauzele principale pentru care acest episod a durat atât de mult pot fi găsite în pierderea etalonului aur și în politica economică deficitară.

În 1971, administrația Nixon a renunțat la etalonul aur, după care a majorat tarifele, a instituit controlul prețurilor pentru diverse bunuri și a înghețat salariile. În afară de aceasta, am asistat la un buget federal prea umflat, care a funcționat cu deficite tot mai mari. Această combinație a făcut ca episodul stagnării să fie atât de lung.

Statele Unite și-au revenit în anii 1980 prin dereglementarea piețelor de capital, scăderea ratei de impozitare și o politică monetară solidă care viza inflația și nu șomajul.

Concluzii

Stagflația este un fenomen îngrijorător care comportă trei aspecte negative: șomaj ridicat, inflație ridicată, creștere lentă.

Din exemplul pe care l-am analizat, putem folosi anii 1970 ca punct de învățare pentru a evita stagflația. Este nevoie de o politică monetară solidă, de un cadru de reglementare bun care să nu sufoce întreprinderile și de mai puține cheltuieli publice.