Drepturi speciale de retragere, SDR, Fondul Monetar Internațional

Când ne gândim la rezervele unei țări, de cele mai multe ori ne gândim la un seif în spatele cărora se află teancuri de valută și aur. Deși această imagine este des mediatizată, și rezervele valutare și de aur sunt principalele resurse financiare ale unei țări în situații de criză, acestea nu sunt singurele. Printre alternative se pot afla obligațiuni (guvernamentale sau corporative), acțiuni, proprități imobiliare și drepturi speciale de tragere (Special Drawing Rights – SDR, în engleză).

DST sunt prea puțin discutate în spațiul public, și chiar mai puțin înțelese. Pentru a veni în ajutorul acestor inconveniente, doresc ca în acest articol să explic ce sunt aceste DST și de ce sunt atât de importante.

Ce sunt DST?

Drepturile speciale de tragere sunt un instrument de rezervă creat de Fondul Monetar Internațional în 1969. Conform definiției FMI:

DST este un activ de rezervă internațional creat de FMI pentru a suplimenta rezervele oficiale ale țărilor membre. DST nu este o valută. Este o creanță potențială asupra valutelor liber utilizabile ale membrilor FMI. Astfel, DST poate oferi lichidități unei țări.

Cred că nu sunt singurul de părere că această definiție este complicată. Practic, DST este un activ al cărui valoare depinde de un coș de cinci valute principale. Fiecare valută inclusă își are propria cotă parte din valoarea DST, în funcție de importanța valutei la nivel internațional în plăți și tranzacții valutare. Totuși, de la crearea lor în 1969, DST au fost modificate la fiecare decizie a FMI, care se ia odată la cinci ani. În acest fel, FMI vrea să se asigure că valoarea DST reflectă evoluțiile economice la nivel global. Cele cinci valute și ponderea acestora în valoarea DST sunt:

Dolarul american – 43,48%
Euro – 29,31%
Yuanul chinezesc – 12,28%
Yenul japonez – 7,59%
Lira sterlină – 7,44%

Inițial, DST erau compuse 100% din dolari americani, susținuți de aur la o rată de 35 de dolari per uncie troy. Totuși, introducerea DST coincide cu declinul Statelor Unite în a-și menține obligația sub acordul de la Bretton Woods semnat în 1944.

Mai multe despre subiect, aici: Lumea fără etalonul aur, după 5 decenii I: Efecte asupra finanțelor publice

Cu cât SUA își onora din ce în ce mai greu plata în aur pentru dolarii deținuți de state precum Franța și Marea Britanie, cu atât era o nevoie mai mare de o alternativă pentru facilitarea tranzacțiilor internaționale. Ideea creării unui activ reprezentat de mai multe valute părea una facilă, deoarece minimiza riscul fluctuațiilor în ratele de schimb valutar. Totodată, având în vedere operațiunile globale ale FMI, instituția avea nevoie de o măsură echitabilă pentru contabilizarea diverselor tranzacții.

Este foarte important de ținut minte că aceste drepturi nu sunt bani ai FMI (chiar dacă are simbolul XDR, precum USD, EUR, GBP, etc.), deoarece nu poate fi folosit pentru a cumpăra bunuri sau servicii, ci acționează mai mult sub formă de garanție.

Cum se creează și se utilizează DST?

Emiterea de DST este realizată în mod exclusiv de către FMI. Acestea sunt create prin programe denumite „Alocări Generale”. La fiecare astfel de alocare, FMI creează din nimic niște instrumente financiare, care nu sunt garantate de nimeni sau nimic. Adică, la crearea unui drept special de tragere nu sunt depozitate 1,32514 dolari americani (valoarea în dolari a unui DST în 12 februarie 2024) într-un seif.

Alocările au avut loc de-a lungul istoriei, în special, în perioade de criză. Motivul constă în nevoia de fonduri de către țări de lichiditate. Astfel, crearea de DST din nimic, le permite țărilor a căror valută e parte a valorii DST să creeze cantități de bani uriașe. De ce? Pentru că banii aceștia nu vor fi asimilați doar în țările emitente, ci și în cele în nevoie de fonduri.

Mai multe despre subiect, aici: Ce este inflația?

Cea mai consistentă alocare a avut loc în 2021, fiind echivalentul a peste 650 de miliarde de dolari americani. Scopul era de a combate efectele grave ale pandemiei.

Cum pot fi folosite DST?

Nu am spus neintenționat mai sus că DST sunt un fel de garanție. Singurele instanțe în care acestea pot fi folosite pentru a realiza plăți sunt față de FMI în ceea ce privește obligația contribuțiilor de statut de membru sau a diverselor datorii. În rest, sunt doar niște creanțe neplătite de nimeni.

Pentru a putea face ceva cu aceste instrumente, țările trebuie să le preschimbe în valută. Acest proces are loc în felul următor:

O țară care are nevoie de valută (pentru a-și onora plățile către diverși parteneri de comerț, de exemplu) deține DST le poate pune spre vânzare,
O altă țară care deține un exces de rezerve valutare, poate decide să cumpere DST de la prima țară, oferind în schimb una (sau mai multe) dintre valutele care determină valoarea instrumentului,
Prima țară încasează valuta și își onorează plățile, iar cea de a doua își primește DST pe care le ține în cont.

Este important de menționat că în cazul în care nu găsește vreun ofertant pentru a achiziționa DST-uri de la o țară în nevoie de lichiditate, Fondul Monetar Internațional numește un stat membru pentru a cumpăra acele active.

De ce ar cumpăra țările DST?

Este o întrebare pe care și FMI și-a pus-o. Și au venit cu următoarea idee. Au introdus un sistem de dobânzi prin care alocările de DST sunt supuse unei dobânzi plătite de beneficiar. Totodată, dacă beneficiarul de DST nu le folosește în totalitate, acestuia i se plătește o dobândă pe deținerile în sold. Rata dobânzii plătită de și către beneficiar sunt egale, astfel că ele se anulează.

Însă, pentru țările care au dețineri de DST sub totalul alocărilor, acestea ajung să plătească mai mult în dobândă, fiind o metodă de coerciție. Țările care au dețineri mai mari din aceste drepturi de tragere decât nivelul de alocări au parte de un câștig net din dobânzi. Dobânda plătită și cea primită este denumită dobânda DST (sau SDRi), care este stabilită prin media ponderată a dobânzilor obligațiunilor pe termen scurt ale celor patru țări și a zonei euro, a căror monede stau la baza valorii instrumentului.

Țara cu cele mai mari depozite de DST este SUA, cu rezerve de 117,46 de miliarde de XDR (echivalentul a peste 155 miliarde de dolari). Aici se vede impactul sistemului de „un dolar, un vot”, deoarece țări precum India (cu o populație de peste patru ori față de cea a SUA) are numai 13,65 de miliarde de XDR (aproximativ 18 miliarde de dolari).

Desigur, vorbim de depozite de fluctuațiile cărora de ocupă fiecare bancă centrală în parte, dar nici la alocări nu stau bine cifrele. SUA a primit alocări de peste 79,5 miliarde de XDR în 2021, pe când India a primit de cinci ori mai puțin – 12,57 miliarde de XDR. Din păcate, nu este singurul exemplu de inechitate.

Paradoxul DST

Deși scopul FMI a fost de a oferi lichiditate țărilor nevoiașe, acesta a creat un sistem inechitabil prin prezența dobânzilor. Am să numesc acest fenomen „paradoxul DST”, deoarece pare că nu au fost luate în considerare toate situațiile prin care țările tranzacționează DST.

În cazul în care o țară intră în nevoia de a-și vinde din DST, acestea scăzând sub nivelul de alocări, țara devine o plătitoare net de dobândă (plătește mai multă dobândă decât primește pentru rezerve). Problema se pune asupra modului prin care o țară devine nevoită să își vândă din DST.

Acest eveniment are loc în cazul în care țara respectivă are de plătit creanțe în valute către parteneri comerciali. Adică, țara este net importatoare (importă mai mult decât exportă). În lumina unei economii care depinde de comerțul exterior, aceasta ajunge în poziția de a plăti în plus pentru a putea utiliza instrumentele unei instituții presupuse spre a „ajuta” economiile în dezvoltare.

Desigur, a se ajunge într-un punct în care o țară să fie afectată de plățile de dobânzi pentru lipsa de DST este dificil. De cele mai multe ori, băncile centrale creează mai mulți bani cu care să cumpere înapoi valutele respective. Totodată, pot fi emise diverse obligațiuni de stat în valute precum euro sau dolarul american.

Totuși, FMI ar putea revizui sistemul său de dobânzi pentru DST.

Înlocuiește DST dolarul american?

Puțin probabil. Deși introducerea DST (dar și motivația pentru a crea aceste instrumente) pare să denote ideea că DST este o valută, aceasta nu îndeplinește toate criteriile pentru a avea statutul de bani. În primul rând, nicio entitate privată (persoane fizice sau juridice) nu au dreptul de a accesa astfel de drepturi.

Mai multe despre subiect, aici: Ce sunt banii?

De asemenea, utilitatea lor este foarte redusă. După cum am menționat anterior, DST sunt mai degrabă o formă de garanție decât o formă de bani. Într-adevăr, contabilitatea FMI este denominată în DST, dar asta nu contează la nivel macroeconomic. Iarăși scopul acestei metode de contabilitate este strict pentru a reda cifre mai concrete despre procedurile Fondului la nivel internațional.

Concluzii

După cum am văzut, DST este un instrument financiar creat de Fondul Monetar Internațional cu scopul de a oferi lichiditate țărilor membre în situații de necesitate ridicată. Deși scopul pare unul nobil, există situații, precum paradoxul pe care l-am expus, în care astfel de măsuri lucrează împotriva țărilor care doresc să utilizeze DST.

În cei 55 de ani de existență, drepturile speciale de tragere a depins de valoarea valutelor celor mai puternice economii. Renunțarea la aur în 1971 a fost motivată de absența cantităților suficiente de aur pentru plata datoriilor și creșterea economiilor.

Aceasta este o concepție greșită. Problema era că aurul impunea responsabilitate fiscală pe guvernanți, ceea ce era un impediment în agendele diverselor figuri politice.