Croația – o călătorie în istorie

Povestea mea despre Croația începe dintr-un oraș trecut adesea cu vederea și pe nedrept: Zadar. Odată ajuns aici, vei fi uimit de frumusețea lui, apa cristalină a Adriaticii și aerul curat pe care nute mai saturi să-l respiri. Și vei înțelege imediat de ce Zadar merită un loc special în salba de orașe pitorești împrăștiate de-a lungul coastei adriatice.

Furia mării nu atinge aproape niciodată această zonă de coastă datorită unui șir impresionat de insule, mai exact 1.185. Lucru pe care l-am aflat abia după ce am ajuns în Zadar.  Printre cele mai vii amintiri se numără vilele elegante, înconjurate de vegetație luxuriantă, un imens club de iahturi într-un golf cu apa calmă mereu și mai multe parcuri verzi, pline de copii jucându-se.

O stradă largă mi-a condus pașii rapid către piața centrală, unde privirile mi s-au oprit asupra zidurilor, capitelurilor și a coloanelor antice descoperite în timpul unor săpături arheologice și lăsate apoi expuse pentru turiști. Iar biserica rotundă și clopotnița înaltă din imediata apropiere mi-au amintit de o veche legendă, mai puțin cunoscută, care leagă istoria Zadarului de a patra cruciadă. Cruciații, în mare parte cavaleri francezi, erau însă faliți, iar Dogul Veneției, Enrico Dandolo, s-a oferit să îi finanțeze, dar numai dacă cruciații îl ajută să captureze Zara (numele vechi al orașului Zadar).

Ceea ce au și făcut. Venețienii voiau să preia controlul asupra țărmurilor împădurite ale Adriaticii de Est deoarece aveau nevoie de lemn pentru catargele flotei lor faimoase. În plus, Zara făcea concurență neguțătorilor venețieni. Iar cruciații, uitând de țelul nobil care i-a adus împreună, au atacat și cucerit Zadar ca niște simpli bandiți. La auzul acestor vești, Papa Inocențiu al III-lea, inițiatorul cruciadei, s-a mâniat foarte tare și i-a excomunicat atât pe cruciați, cât și pe venețieni. Mânia reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ nu l-a înspăimântat însă pe dogele Enrico Dandolo, care, în ciuda vârstei sale înaintate , s-a aflat în fruntea atacului lansat de cruciați asupra orașului Zadar.

Split și istoria lui

De aici am plecat spre Split, oraș pe care l-am vizitat pentru prima oarră cu mai bine de 20 de ani în urmă. Nu credeam atunci că voi mai avea ocazia de a mă întoarce, dar uite că destinul s-a arătat favorabil. Mânat de curiozitate și dorința de a vedea ce îmi mai amintesc, am pornit pe străduțele înguste ale orașului.

Primul lucru care îi surprinde pe turiști este simbioza perfectă între modernism și istorie. Fără nicio avertizare, este transpus imediat în timpurile Imperiului Roman. Istoria orașului Split este legată, intrinsec, de personalitatea lui Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (rămas în istorie ca împăratul Dioclețian). Fiul unui sclav eliberat, a urcat în ierarhia militară până la gradul de comandant al pretorienilor, iar ulterior a ajuns împărat în 284. Ca o paranteză, trebuie menționat de la început că Dioclețian a fost singurul conducător al Romei care a demisionat voluntar (în 303) și și-a petrecut ultimii ani din viață într-un imens palat din Spalatum (denumirea latină a orașului Split).

Dioclețian și-a început cariera militară de tânăr și, deși nu a avut niște succese militare remarcabile, a reușit să preia puterea după ce l-a înjunghiat mortal pe comandatul gărzii pretoriene Aper, tatăl vitreg al împăratului Numerian, după ce l-a învinuit că l-ar fi ucis pe împărat. Astfel, s-ar fi îndeplinit o veche profeție druidă care zicea că Dioclețian va ajunge împărat după ce va ucide un mistreț (în limba latină aper avea exact acest sens).

Cu toate acestea, meritele sale față de Roa sunt incontestabile, pentru că el a început reformele serioase în armată și a introdus sistemul așa-numitei „tetrarhii”, în care stăpâneau fiecare doi împărați (Augustus) și doi împărați juniori (Cezari) care să îi ajute cu chestiunile administrative. În acest fel, a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de Vest și Imperiul Roman de Est.

În 303 a început ultima și cea mai brutală fază a persecuției creștinilor, orchestrată de fapt de către co-împărații săi. Aceastaă fază a durat până în 311, când noua religie a fost recunoscută oficial după ce a devenit clar că nu poate fi înlăturată din imperiu.

Dubrovnic – „perla” istorică a Croației

Următorul popas pe listă este Dubrovnic, supranumit „perla” orașelor croate. Se spune că cea mai spectaculoasă cale de a face cunoștință cu orașul este cea maritimă, pentru că așa poți admira nu doar frumusețea Dubrovnicului, ci a întregii coaste presărate cu sute de insule. Eu am făcut cunoștință cu orașul venind pe cale terestră și nu a fost o experiență mai puțin frumoasă să descopăr capodoperele arhitecturale din Dubrovnic, care stau mărturie talentului și prosperității celor care au contribuit la dezvoltarea orașului.

Știam deja, dar m-am convins rapid cu proprii ochi, că puține țări se pot lăuda cu așa o diversitate de obiective turistice pe o suprafață relativ mică precum Croația. Iar asta o face una dintre cele mai frumoase țări din Europa, fără a știrbi însă din farmecul celorlalte țări europene. Ținuturile locuite de croați din secolul al VII-lea au fost, încă din cele mai vechi timpuri, locul unde s-au intersectat diverse triburi, a căror tradiții și civilizații au creat un patrimoniu cultural bogat, foarte bine păstrat în situri arheologice, muzee și biserici. La fiecare pas putem vedea vestigii din epoca greacă, romană și medievală, iar cultura și tradițiile poporului croat reflectă influența Orientului și a Occidentului.

Motiv pentru care Dubrovnic, Split sau orașul-port Hvar, de pe insula cu același nume, sunt considerate adevărate orașee-muzee. Iar dacă adaugăm stațiunile moderne, care s-au dezvoltat în jurul acestor orașe istorice, nu e de mirare că din ce în ce mai mulți turiști aleg Croația drept destinația lor de vacanță.

Agențiile de turism locale au o ofertă variată de excursii și activități, care satisface toate gusturile: de la excursii cu bărci cu fundul transparent, către insule mai mult sau mai puțin îndepărtate, la scufundări pentru amatorii de senzații tari ori sesiuni de pescuit. Eu am ales o croazieră cu barca, pe lângă cetatea Sf. Ivan, care a apărat odată intrarea în port și apoi, de-a lungul zidurilor de apărare până la fortăreața Bokar.

O plimbare de-a lungul coastei Croației este o experiență de neuitat: țărmul de est al Adriaticii este franjurat cu cu bogăție de peninsule magnifice, ca să nu mai vorbim despre golfurile pitorești care caracterizează aproape toate cele o mie de insule presărate de-a lungul coastei. Dintre acestea, 66 de insule sunt locuite, iar printre cele mai mari și cunoscute se numără insulele Krk, Cres, Brac, Hvar și Korcula. Cea mai aproape de Dubrovnic este insula Lokrum.

Croația și povestea lui Marco Polo

Și pentru că tot a venit vorba despre insule, trebuie să amintim și despre o legendă legată de insula Korcula. Deși informațiile istorice lasă încă loc de interpretări, ghizii locali spun că pe această insulă s-ar fi născut celebrul navighator Marco Polo. Ceea ce puutem spune cu siguranță e că priveliștea mării nesfârșite care ți se desfășoară în fața ochilor, oriunde ai fi pe aceste țărmuri, stârnește cele mai ascunse și înflăcărate dorințe în spiritele visătoare și curioase, așa cum a fost și celebrul explorator care a descris primul minunile Orientului Îndepărtat.

În opinia mea, călătorii precum Marco Polo au făcut-o nu atât pentru a câștiga bani și faimă, deși aceste stimulente nu trebuie subestimate, ci pentru a-și satisface nesfârșita curiozitate, știind perfect că este posibil să nu se mai întoarcă vreodată acasă. Iar această cutezanță și-ar fi putut avea rădăcinile în măreția, bogăția și influența fostelor orașe-state, precum Veneția și Dubrovnik.

Moștenirea romană a orașului Dubrovnic

Faimoasa Piață Stradun e considerată inima orașului Dubrovnic, chiar dacă doar un colț al pieței a supraviețuit cutremurlui catastrofal din 1667, care aproape a distrus întreg orașului. Cele două clădiri care au supraviețuit sunt Palatul Sponza și Palatul Rectorilor.

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Dubrovnik a cunoscut așa-numita „perioadă de aur”, atât din punct de vedere cultural, cât și politic. Încă din 1272, avea propriul său statut, un prinț și un senat, care a fondat Republica și a condus-o bine. Timp de secole, datorită diplomației iscusite și a curajului apărătorilor săi, și-a menținut independența. Legea de bază a orașului era: „Libertatea Republicii este scopul principal al fiecărui cetățean”.

Străduțele înguste și abrupte sunt ticsite cu taverne, unele dintre ele adăpostite în curți pitorești, și toate servind obligatoriu fructe de mare. Și la fel de populare ți numeroase sunt și magazinele de suveniruri și studiourile artiștilor locali, Dubrovnic fiind un oraș cu adevărat comopolit.

Odată cu lăsarea serii o priveliște pitorească și inedită își face loc pe străduțele vechiului oraș: schimbarea ceremonială a străjerilor la porțile medievale. Și tot atunci am pornit într-un tur la înălțime al orașului Dubrovnic, și anume o plimbare de aproape 90 de minute pe zidurile de apărare ale cetății, care se întind pe o lungime de aproape 2 kilometri.

Dubrovnik a fost fondat prin unirea a două mici orășele: Ragusa, inițial Laus (numele vine de la cuvântul latin pentru stâncă) care era doar o mică insulă și Dubrava, o așezare târzie a migratorilor slavi creată la poalele dealului Srđ. În timp, croații au umplut cu pământ fășia de apă care despărțea cele două așezări. Oficial, Ragusa și-a schimbat numele în Dubrovnic în 1918.

De la înființarea sa în secolul al VII-lea, orașul a fost sub protecție bizantină, iar după cruciade a intrat sub stăpânirea venețiană. Apoi, în conformitate cu Tratatul de pace de la Zadar din 1358, a devenit parte a regatului maghiar-croat. Din secolul al XIV-lea până în 1808, Dubrovnik a fost un stat liber numit Republica Ragusa, iar în secolele al XV-lea și al XVI-lea a fost singurul oraș-stat din zona de est a Adriaticii de Est care a concurat cu Veneția și celelalte republici maritime italiene în influență și putere. Orașul a fost condus de clasa aristocratică, reunită  în două consilii orășenești, și care a menținut un sistem social strict. Dar au abolit comerțul cu sclavi la începutul secolului al XV-lea

Declinul republicii a început treptat odată cu criza comerțului mediteranean, dar mai ales după cutremurul catastrofal din 1667. În 1699, orașul a fost nevoit să vândă o parte din teritoriul său otomanilor, așa-numitul coridor Neum, care există și astăzi, pentru a scăpa de presiunea exercitată de Veneția. În 1806 Dubrovnic a fost capturat de Napoleon, iar în 1815, prin decizia Congresului de la Viena, a fost anexat de Austria ca parte a Regatului Dalmației. Ulterior, a făcut parte din Iugoslavia, iar după dezintegrarea fostei republici, a fost ocupat și bombardat. Dar după sfârșitul războiului, orașul a fost reconstruit pe scară largă și și-a recăpătat strălucirea.

Dubrovnic este un exemplu de măiestrie și pricepere arhitectonică, iar zidurile sale reprezintă un model de bune practici în ceea ce privește fortificațiile europene. Memoria trecutului săi este adânc gravată în zidurile Dubrovnicului, unde putemadmira monumente unice de arhitectură (laică și religioasă), precum palate și clădiri publice magnifice, străzi înguste și case cu acoperișuri strălucitoare.

Sus, de pe zidurile vechiului oraș, am înțeles pe deplin de ce Dubrovnic este supranumit „Perla Adriaticii” și se află pe lista monumetelor UNESCO. Și tot aici mi-am amintit cât adevăr există în celebrele cuvinte ale dramaturgului George Bernard Shaw, care în timpul vizitei sale din 1929 a exclamat emoționat „Cine caută Raiul pe pământ, trebuie să viziteze Dubrovnicul!”.