Duminică, 15 august, s-au împlinit exact 50 de ani de când președintele Richard Nixon a pus punct folosirii aurului ca etalon în sistemul monetar. Acest lucru a rupt legătura dintre dolar și aur, a șters sistemul Bretton Woods și a eliminat etalonul aur. De atunci, întregul sistem financiar global se bazează pe bani fiduciari nesecurizați.

Mai multe despre subiect, aici: Lumea fără etalonul aur, după 5 decenii II: Efecte asupra cetățenilor și a sectorului privat

În acest articol vom analiza de ce Statele Unite au renunțat la aur și care sunt efectele jumătate de secol mai târziu.

Sfârșitul etalonului aur…

La începutul anilor 1970, principalele valute ale lumii au fost legate de dolarul american, pe care Rezerva Federală a fost obligată să îl schimbe la o rată de 35 dolari pe uncie de aur. Pe măsură ce prețul aurului a început să crească încă de la mijlocul secolului, 8 guverne au creat, în premieră, un cartel cunoscut sub numele de London Gold Pool, care a încercat să oprească creșterea prețului aurului. Istoria și prăbușirea sa la sfârșitul anilor 1960 au fost descrise într-un articol despre rafinăria elvețiană Valcambi.

Motivul creării London Gold Pool s-a datorat faptului că rezervele de aur americane din Fort Knox se prăbușiseră dramatic. Până în 1966, băncile centrale străine aveau 14 miliarde de dolari, în timp ce Rezerva Federală deținea 13,2 miliarde de dolari în aur. Însă, doar 3,2 miliarde de dolari puteau fi folosiți pentru a converti dolari în afara Statelor Unite. Restul de 10 miliarde trebuiau folosiți pentru tranzacții interne.

Tabelul 1: Susținerea dolarului cu aur

An	Garantarea dolarului cu aur
1950 г.	20%
1956 г.	16%
1962 г.	11%
1968 г.	5%

Sursa: Fondul Monetar Internațional

Astfel, dacă guvernele din întreaga lume ar fi decis să schimbe 25% din dolari pentru aur, Rezerva Federală nu ar fi avut suficient metal prețios pentru a-și achita plățile. Încă de la mijlocul anilor ´60, Statele Unite se aflau într-o stare de faliment tehnic.

Aurul – frâna arbitrarului guvernelor

Falimentul Statelor Unite este un motiv suficient pentru decizia politică de a renunța la etalonul aur. Cu toate acestea, nu e singurul motiv. Când dolarul era corelat de aur, mâinile guvernului erau ele legate.

Iar în anii 1960 și 1970, guvernul a dorit cu siguranță să bage mâna în pungă cât mai adânc din cauza proiectelor de mare avengură în care SUA erau implicate, cum ar fi războiul din Vietnam.

Pentru sistemul financiar, această mutare este dezastruoasă. După cum vom vedea mai jos, renunțarea la etalonul aur a avut doar efecte negative. Principalele victime? Oamenii obișnuiți.

Infografic: Lumea fără etalonul aur

Sursa: Fondul Monetar Internațional; Banca Mondială; Rezerva Federală; Banca Centrală Europeană; calcule proprii

…este începutul inflației și distrugerea puterii de cumpărare

Definiția economică a „inflației” este: „creșterea cantității de bani în circulație”. Sub sÎn perioada etalonului aur, politicienii nu pot umfla valutele pe termen nelimitat. Când se întâmplă acest lucru, deținătorii de bancnote le schimbă cu aur, ceea ce subțiază rezervele băncii centrale. Rezultatul este o pierdere a garanției valutare și o criză monetară.

Prin urmare, până în secolul al XX-lea, fenomenul hiperinflației era necunoscut în lume. Singurul episod documentat din istorie a fost în Franța în 1795. Odată cu crearea băncilor centrale moderne, până în 1971 au existat încă câteva exemple de hiperinflație care au rămas infame în manualele de istorie. După sfârșitul etalonului aur, practic jumătate din lume simte cât de apăsătoare poate fi dublarea prețurilor în câteva zile sau uneori ore.

Apar pe scenă banii fiat

Când marele economist Ludwig von Mises a scris Teoria creditului și a banilor în 1912, posibilitatea de a folosi banii fiat nesecurizați părea o simplă ipoteză teoretică, nu o amenințare reală. Trei decenii și jumătate mai târziu, când și-a publicat magnum opisul, „Acțiunea umană”, punctul său de vedere era mai mult sau mai puțin același.

Dar după 15 august 1971, riscul ipotetic s-a concretizat. Banii își pierd acoperirea. Țările din întreaga lume pot tipări cât doresc. Politicienii și băncile centrale pe care le conduc nu ezită să o facă. Oferta de bani a trecut de la 60% din PIB în 1960 la 100% din PIB în 2008. Judecând după dinamică, următoarea sa dublare va avea loc într-o perioadă mult mai scurtă.

Involuția financiară a monedelor digitale emise de băncile centrale

Motivul este că, după eliminarea etalonului aur în urmă cu 5 decenii, astăzi băncile centrale ale lumii fac următorul pas către inflația cronică – emiterea de monede digitale, asemănătoare cu criptomonedele.

Citiți mai multe despre acest subiect: Euro digital – o revoluție monetară sau un pas către abis

Diferența este următoarea. Monedele digitale emise de băncile centrale pot fi „justificate” prin eliminarea spălării banilor, abordarea crizelor și facilitarea vieții de zi cu zi pentru consumatori. De fapt, băncile centrale vor putea crește direct bilanțurile companiilor, sectoarelor sau guvernelor cu probleme.

Judecând după istoria băncilor centrale, este puțin probabil să le oprească ceva să acționeze în acest sens. Dacă – sau mai bine zis când – se va întâmpla acest lucru, distrugerea puterii de cumpărare a banilor fiduciari din ultimele două secole și jumătate ni se va părea floare la ureche comparativ cu haosul financiar care va urma.

Banii digitali emiși de băncile centrale sunt un cec în alb. Astfel, ei pot crește oferta de bani la infinit, distrugând puterea de cumpărare deja slăbită a monedelor.

Datoria publică înăbușitoare

Pe măsură ce guvernele se confruntă cu o lipsă cronică de contribuabili și preiau controlul asupra presei scrise, cheltuielile guvernamentale cresc dramatic. Împreună cu ele, și îndaorarea economiilor este în creștere.

Citiți mai multe despre acest subiect: Credit și datorie I: drogurile care ucid economia modernă

Datoria guvernamentală gigantică a fost subiectul principal al unui număr anterior al Gazetei de Aur. Aici vom sublinia doar că numai în ultimii 13 ani, toate economiile dezvoltate și-au ridicat datoria la peste 100% din PIB.

Cu toate acestea, un „impozit pe inflație” nu este suficient pentru a finanța creșterea cheltuielilor guvernamentale. De aceea, crește și cealaltă sursă de finanțare de stat, impozitele. În țările OCDE, veniturile din impozite ca procent din PIB au crescut cu un impresionant 40% din 1965 până în 2020. Astfel, lipsa unui etalon aur a dus la eliminarea controlului asupra finanțelor publice, care la rândul său a dezlegat mâinile politicienilor de a crește impozitele după bunul plac.

Crizele cronice

Noile posibilități ale statelor, exprimate în tipărirea nelimitată a banilor și suprimarea ratei dobânzii, duc la umflarea cronică a bulelor și la explozia lor (recesiuni). Prin urmare, nu este o coincidență faptul că în ultimele 5 decenii s-au înregistrat cele mai slabe date cu privire la principalii indicatori economici la nivel global de la mijlocul secolului al XX-lea.

Tabelul 2: Anii cu cea mai slabă performanță a indicatorilor economici la nivel global

Poziție	Producție	Producție pe cap de locuitor	Comerț	Șomaj	Consumul de petrol	Investiții	Consumul de ulei	Producția (paritatea puterii de cumpărare)
1	2009	2009	2009	2009	1975	1980	2009	2009
2	1982	1982	1975	1982	2009	1981	1952	1982
3	1975	1975	1982	1975	1970	1982	1992	1982
4	1991	1991	1958	1974	1974	1982	2008	1975
5	1993	1980	2001	1952	1971	2009	1991	1991
6	1992	1993	2008	2001	1991	1975	1993	1974
7	1980	1981	1992	2019	2002	2008	1974	1980
8	2008	1992	1991	1983	1982	1983	1981	1993
9	1981	1958	1981	1980	1992	1993	1958	2012
10	2001	1974	1993	2016	1993	1991	2001	2019
11	1958	2008	1974	1985	1990	1998	1975	2013
12	2002	2001	1980	1981	1995	1985	2002	2015
13	1974	1990	2015	2015	1998	2019	1980	2002
14	2019	1983	2019	2012	2001	2014	1983	1975
15	2012	2002	2016	2008	1980	2000	2008	2014
16	1990	1998	2002	1991	1977	2012	1990	1992
17	1998	2012	1990	1986	1994	2011	2019	2003
18	2016	2019	1983	2013	2003	2001	1998	2001
19	2013	1954	2012	1993	1999	2002	2016	2011
20	1983	2013	1986	2002	1989	1990	1985	2016

Sursa: Banca Mondială

Informațiile acoperă sfârșitul anului 2019, altfel 2020 și 2021 ar fi, fără îndoială, în partea de sus a tabelului. Și anii dintre al Doilea Război Mondial și 1971 sunt practic absenți din clasament și asta nu dintr-un accident.

Concluzie

Renunțarea la etalonul aur de către Richard Nixon a condus la o intervenție fără precedent în domeniul economiei și finanțelor din partea statelor. Rezultatul este o catastrofă totală. Inflația e în floare, avem o creștere necontrolată a sarcinii fiscale și o creștere a cheltuielilor publice și a îndatorării (începute din 1971) fără precedent.

Același lucru este valabil și la nivel individual. În articolul următor, dedicat ultimelor cinci decenii fără etalonul aur, vom analiza ce înseamnă acest lucru pentru indivizi și gospodării. Pentru că, deși țările își pot folosi statisticile pentru a acoperi efectele mai mult sau mai puțin negative ale politicilor lor, toată lumea simte în mod direct consecințele negative ale lipsei standardului aur în buzunar.